Bulgaria dă în clocot. Luna februarie a fost fatală pentru guvernul Borisov. După trei săptămâni de proteste pe străzile Sofiei, timp în care protestatarii au ajuns la ciocniri violente cu forţele de ordine, premierul bulgar a demisionat spunând: „Oamenii ne‑au dat această putere. Astăzi, le dăm înapoi oamenilor puterea. Fiecare strop de sânge este o ruşine pentru noi“. O declaraţie cu parfum istoric, care însă a anunţat o decizie cât se poate de democratică. Atunci când cetăţenii care l‑au ales nu îl mai vor, opţiunea politicianului, nu doar bulgar, este să plece acasă. Premierul Boiko Borisov, un politician cunoscut pentru deciziile imprevizibile pe care le ia câteodată, a făcut chiar acest lucru. A demisionat împreună cu guvernul pe care îl conducea.
POVESTE DE SUCCES. Protestele a sute de mii de oameni în 35 de oraşe din ţară au avut ca principală revendicare scăderea tarifului la energie electrică. În această iarnă, tariful energiei electrice a crescut, în Bulgaria, în cadrul unui proces aşa‑numit de liberalizare a pieţei energetice. Pentru cetăţenii unui stat european în care salariul mediu este de 300 de euro, pensia medie, de 150 de euro, iar factura la energie a ajuns la 100 de euro, a fost prea mult. Oamenii au ieşit în stradă şi, iată, au înregistrat deja un prim succes: demisia guvernului. Un guvern care, de la instalare, a avut rezultate remarcate la nivel macroeconomic şi care a fost deseori lăudat de partenerii europeni pentru reformele implementate. Progresele indicatorilor macroeconomici sunt vizibile. Bulgaria este unul dintre statele europene cu o datorie publică aflată la un nivel mic, doar 18% din PIB în anul 2012, un deficit bugetar ţinut sub control, ajungând la numai 1,1% din PIB anul trecut, şi o inflaţie de numai 1,8 procente. Cu o fiscalitate atractivă pentru investitori, o cotă unică de 10% – unul dintre cele mai mici niveluri din lume –, cu rezultate apreciate în combaterea evaziunii şi corupţiei, Bulgaria devenise în ultimii ani o economie cu adevărat de invidiat de către statele din Europa de Est. Cu atât mai mult cu cât reuşise să evite măsurile de austeritate dure luate de Letonia, Ungaria sau România şi nu a fost nevoită să apeleze la un program de asistenţă financiară din partea Fondului Monetar Internaţional (FMI).
DOBÂNZI ŞI FALIMENTE. Toate acestea nu au fost, se pare, suficiente. Analiştii, dar şi politicienii locali au uitat că totuşi Bulgaria este în continuare cea mai săracă ţară a Uniunii Europene. Salariul mediu a rămas la cel mai mic nivel din Uniune, la fel şi produsul intern brut pe cap de locuitor (7.000 dolari, conform datelor Băncii Mondiale). Bulgaria a intrat în criza economică cu un buget echilibrat şi nu s‑a văzut forţată să ceară ajutoare financiare de la FMI şi UE, dar salariile şi pensiile bulgarilor au fost îngheţate de guvernul Borisov şi în aceste condiţii populaţia a făcut cu greu faţă creşterii costurilor aduse de criza economică. Scumpirea bruscă a energiei din această iarnă a fost picătura care a umplut paharul şi care a născut protestele de stradă. Numai că protestatarii bulgari nu s‑au oprit odată cu căderea guvernului Borisov şi cu cererile privind scăderea facturii la utilităţi. Ei s‑au mutat în faţa Băncii Naţionale, cerând, de această dată, demisia guvernatorului Ivan Iskrov. De asemenea, manifestanţii cer interzicerea modificării ratelor de dobândă şi a altor termene şi condiţii ale contractelor de credit, transparenţă în stabilirea ratelor de dobândă şi a criteriilor de acordare a împrumuturilor, aprobarea unei legi pentru falimentul personal şi un control mai riguros al băncilor comerciale din partea băncii centrale.
RENAŢIONALIZARE ŞI IMPLICARE. „Să dăm foc monopolurilor!“ Acesta este noul slogan care se aude pe străzile marilor oraşe bulgăreşti. Protestele de stradă par să se fi transformat într‑un amestec de revoltă populară cu elemente de tip Occupy, mişcarea pornită din Statele Unite împotriva băncilor care a fost importată în Europa ca un protest antisistem. Acesta este stadiul în care au ajuns lucrurile la sud de Dunăre, pentru că, în faza a doua a revoltei, cererile protestatarilor sunt extrem de diverse şi spectaculoase. De la revendicările privind renaţionalizarea companiilor de distribuţie a energiei electrice (aflate acum în proprietatea unor companii din Cehia şi Austria) şi reducerea facturilor la utilităţi, lucrurile au mers chiar mai departe. Există o serie de cereri care arată dorinţa cetăţenilor de a se implica activ în funcţionarea statului şi a instituţiilor acestuia. Modificarea Constituţiei prin decizia cetăţenilor, reducerea numărului de parlamentari şi restricţionarea imunităţii acestora, o reprezentare civilă de 50% în Parlament, precum şi o participare de 50% în managementul autorităţii de reglementare în domeniul energiei şi implicit în managementul companiilor din domeniu. Acestea, alături de cele care se referă la reglementările bancare, sunt „cererile străzii“ în Bulgaria.
AER DE VENEZUELA. Să recunoaştem, o serie de revendicări destul de puţin ortodoxe pentru un stat european. Ceea ce arată că, dincolo de revendicările „clasice“, care ţin de nivelul de trai al populaţiei, cetăţenii dau semnalul unei nemulţumiri profunde privind felul în care sunt gestionate treburile publice, care îl afectează direct pe fiecare contribuabil. Într‑un fel, bulgarii pun o problemă europeană, dacă nu chiar globală: ce poate face un cetăţean în afară de a da un vot unui politician sau altuia? Cum se poate implica, dincolo de strictul proces de votare care are loc o dată la patru ani? Este suficient ca un cetăţean să aibă ca drept fundamental democratic delegarea unui politician pentru a‑l reprezenta? Sau este nevoie de ceva mai mult? Care sunt mijloacele prin care electoratul se poate implica activ în deciziile majore care privesc statul şi viaţa de zi cu zi a cetăţeanului? În fine, este democraţia în impas sau pârghiile democratice au devenit limitate, neadaptate la provocările crizei economice? Sunt întrebări care îşi caută răspuns.
Cu siguranţă, propunerile societăţii civile bulgare au şi o doză de naivitate. Este greu de imaginat o soluţie practică pentru a obţine „o reprezentare civilă de 50% în Parlament“ sau „o participare de 50% în managementul autorităţii de reglementare“. Desigur, propunerile şi termenii în care se fac ele aduc mai degrabă cu o ţară din America Latină precum Venezuela, dar un lucru este cert: cetăţenii europeni, şi cu atât mai mult cei din Europa de Est, resimt tot mai acut efectele politicilor de austeritate, duse sub o formă sau alta, de majoritatea guvernelor europene.
ENERGIA CA MARFĂ. Piaţa unică, soluţia adusă în discuţie de fiecare dată când vine vorba de consolidarea economiei europene şi de căile de creştere ale acesteia, are virtuţile şi sensibilităţile ei. Indiscutabil, piaţa unică avantajează economiile dezvoltate, competitive, care pot câştiga cote de piaţă în faţa economiilor mai puţin pregătite. Pentru a echilibra diferenţele de dezvoltare ale Uniunii, a fost imaginat sistemul fondurilor europene, fonduri care să ajute economiile mai puţin dezvoltate să se apropie de media europeană. Incapacitatea administrativă a unor state de a absorbi fondurile europene a făcut ca economiile respective să rateze şansele pe care le aveau la îndemână. Din păcate, criza economică a concentrat eforturile Europei către competitivitate, trecând în planul doi eforturile comunitare de convergenţă economică ale statelor UE.
Rezultatul? Aplicarea unor politici ce ţin de piaţa unică, aşa cum este, spre exemplu, liberalizarea pieţei energetice, naşte probleme sociale delicate în ţările mai puţin dezvoltate ale Europei.
Liberalizarea în acest domeniu răspunde unui deziderat: o piaţă unică europeană a energiei. Dar reforma în acest sector este diferită de la ţară la ţară. Ideea europeană este de a crea concurenţă şi, în acelaşi timp, condiţii egale de piaţă pentru companiile europene şi pentru cetăţeni. Numai că, într‑un domeniu atât de sensibil precum tarifele energetice, o marfă pe care o consumă atât firmele, cât şi persoanele fizice, şi care pe deasupra are o caracteristică de monopol, cetăţenii pot deveni vulnerabili. De aici până la a ieşi în stradă şi a striga „Daţi foc monopolurilor!“ nu este uneori decât un pas. O atitudine evident neeuropeană, dar disperată. Să adăugăm la acest „cocteil Molotov“ şi senzaţia pe care o au cetăţenii, că autorităţile de reglementare în domeniu nu îşi fac treaba. Vom avea explicaţia radicalismului care cuprinde din când în când Europa.
CREŞTERE PE AUSTERITATE. Pe de altă parte, cetăţenii europeni sunt epuizaţi de politicile de austeritate. A afirmat‑o chiar preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz, la aflarea rezultatelor alegerilor din Italia, acolo unde partidul „Mişcarea de 5 Stele“ a comicului Beppe Grillo, o grupare anti‑establishment, a devenit o forţă politică importantă a ţării, care poate să aibă un cuvânt greu de spus. „A existat un larg vot de protest faţă de politica de consolidare fiscală. Trebuie combinate disciplina bugetară, rigoarea fiscală cu creşterea economică şi lupta împotriva şomajului, mai ales în rândul tinerilor“, a spus Martin Schulz.
Soluţia? Politicienii o ştiu deja. Combinaţia expusă de Schulz nu este o noutate. Uşor de zis, greu de făcut într‑o Europă în care turbulenţele nu s‑au încheiat. Previziunile arată că, anul acesta, Franţa nu va putea să scadă deficitul bugetar sub 3% din PIB, așa cum se angajase în faţa Comisiei Europene. O Europă în care ratingul Marii Britanii a fost retrogradat pentru prima dată după 35 de ani de la categoria „triplu A“. O Europă care trebuie să împace şi capra consolidării fiscale, şi varza creşterii locurilor de muncă. Soluţia stă, ca de obicei, în primul rând, în mâinile decidenţilor politici.
Vocea străzii
Gravitatea stării de spirit a protestatarilor bulgari este subliniată de faptul că trei persoane şi‑au dat foc în ultima săptămână. Manifestanţii din Bulgaria reiau o serie de cereri vehiculate şi de demonstranţi din Grecia, Spania sau Portugalia, dar au adaugat câteva solicitări originale.
Statul trebuie să preia 51% din companiile de distribuţie a energiei electrice (aflate acum în proprietatea unor firme din Cehia şi Austria), iar facturile la utilităţi trebuie reduse.
Cetăţenii trebuie să aibă o reprezentare de 50% în toate instituţiile statului, inclusiv în managementul autorităţii de reglementare în domeniul energiei.
Preşedintele trebuie să numească un guvern cu puteri depline, nu unul de tranziţie.
Guvernatorul Băncii Naţionale trebuie să demisioneze, iar ratele la dobânzile bancare să fie fixe.
Parlamentul trebuie să îşi continue lucrările, dar numărul de parlamentari trebuie redus, iar imunitatea lor, restricţionată.
Constituţia trebuie modificată prin decizia cetăţenilor, fapt pentru care trebuie convocată o Mare Adunare Naţională.