Fondatorii conglomeratelor sud‑coreene (chaebol, cum se numesc acasă la ele) erau niște tipi ambițioși. Priviți doar la numele pe care le‑au ales pentru afacerile lor: Daewoo (Marele Univers), Hyundai (Epoca modernă) sau Samsung (Trei stele, ceea ce presupune că afacerea va fi imensă și eternă). Samsung a pornit, însă, în 1938, ca o mică negustorie cu tăiței. De atunci, a crescut până a ajuns o rețea formată din 83 de companii ce sunt responsabile pentru o cotă năucitoare din exporturile Coreii de Sud: 13%. Cel mai iute condiment din combinație este Samsung Electronics, care a început prin a fabrica radiotranzistori butucănoși, dar este acum cea mai mare companie tehnologică din lume, în funcție de vânzări. Produce mai multe televizoare decât orice altă firmă din lume și este pe cale să depășească în curând Nokia, pentru a deveni cel mai mare producător de telefoane mobile.
Starea de pariu.
Nu e de mirare că ceilalți doresc cu ardoare să afle secretul succesului Samsung. China își trimite emisarii să studieze mecanismul din spatele companiei sud‑coreene așa cum își trimite funcționarii în Singapore să învețe cum funcționează o administrație eficientă. Pentru unii, succesul Samsung vestește un nou model de capitalism. Unul asiatic, care ignoră învățăturile occidentale, se extinde în zeci de industrii fără legătură între ele – de la microcipuri la asigurări –, este controlat de o familie, după o schemă profund ierarhică, pune preț pe cota de piață în detrimentul profitului și are o structură de proprietate opacă și derutantă.
Și totuși este în continuare de o creativitate prodigioasă, cel puțin în ce privește îmbunătățirea treptată a ideilor altora: doar IBM deține mai multe patente în America. După ce a depășit firmele japoneze pe care le copia cândva, de pildă Sony, Samsung devine cu repeziciune versiunea asiatică a General Electric, conglomeratul american atât de lăudat de experții în management.
Sunt multe de admirat la Samsung. Are răbdare – directorii sunt preocupați mai mult de creșterea pe termen lung decât de profitul pe termen scurt. Știe să își motiveze angajații. Grupul gândește strategic: detectează piețele care sunt pe cale să înflorească și pariază cu toate puterile pe ele.
Pariul pus de Samsung Electronics pe cipurile DRAM, ecranele cu cristale lichide și telefoane mobile a scos un profit frumușel. În următorul deceniu, grupul plănuiește să repete figura, investind ditamai suma de 20 de miliarde de dolari în cinci domenii unde este relativ nou‑venit: panouri solare, iluminare cu LED‑uri, dispozitive medicale, medicamente bio și baterii pentru automobile electrice. Deși toate aceste industrii par diferite, Samsung pariază pe faptul că au două lucruri în comun: sunt pe cale să crească rapid, datorită noilor reguli de mediu (energia solară, LED‑urile și automobilele electrice) sau a cererii explozive de pe piețele emergente (dispozitive medicale și medicamente). Și se poate baza pe beneficii care îi permit dezmățul de capital necesar producției la scară mare și, ca urmare, costuri mai reduse. Grupul Samsung prezice cu curaj că în 2020 va ajunge să aibă vânzări de 50 de miliarde de dolari în aceste noi domenii, în timp ce Samsung Electronics va avea vânzări globale de 400 de miliarde de dolari.
Iluzii costisitoare.
Este ușor de înțeles de ce China apreciază modelul chaebol. Titanii industriali din Coreea de Sud au prosperat inițial – în parte – datorită legăturilor apropiate cu un guvern autoritarist (deși Samsung nu a fost în grațiile tuturor generalilor de la Seul). Băncile au fost îndemnate să pompeze credite ieftine în chaebol‑uri, care au fost încurajate să intre în zeci de afaceri noi – unele tipic machiste, cum ar fi construirea de nave sau industrie grea. Coreenii obișnuiți erau pisați la cap să economisească, nu să consume. Coreea de Sud s‑a dezvoltat și a ajuns o mare exportatoare. Sună cunoscut?
Și în China, statul trasează planuri pe termen lung, canalizează fonduri spre anumite industrii pe care le consideră strategice și se poartă cu mănuși cu campionii naționali ca Huawei sau Haier. Unora dintre planificatorii de la Beijing le‑ar plăcea grozav să ne convingă că intervenția statului este calea spre inovația de talie mondială. În mod necugetat, fără îndoială, Samsung alimentează asemenea iluzii.
Pentru că este vorba de o iluzie – pe trei niveluri. În linii mari, prosperitatea Coreii de Sud se datorează mai puțin dirijismului decât cred planificatorii chinezi, și deloc dictaturii – Coreea de Sud este acum o democrație și e foarte mulțumită de acest statut (totuși, deși se bucură de cele mai înalte standarde de viață, țara este, în anumite domenii, încă o piață emergentă, cu o corupție endemică și unele structuri economice aflate la graniță cu epoca feudală). În al doilea rând, sistemul chaebol i‑a fost mai puțin benefic decât ar putea părea după succesul Samsung.
Unele dintre creditele ieftine dirijate de guvern spre conglomeratele conduse de câte o familie au dus la crearea unor companii extraordinare, cum sunt Samsung Electronics sau Hyundai Motors. Dar au produs, de asemenea, unele eșecuri costisitoare. În timpul crizei financiare asiatice din 1997–1998, jumătate dintre cele mai mari 30 de chaebol‑uri sud‑coreene au dat faliment pentru că se extinseseră nechibzuit. Daewoo, Marele Univers, nu mai există.
Criza a determinat reforme ce au limitat tendința chaebol‑urilor de a se împrumuta și a se extinde excesiv, afirmă susținătorii sistemului. Nu mai înfulecă credite ca înainte – Samsung Electronics generează acum un ocean de lichidități pentru finanțarea planurilor de dezvoltare. Dar, în general, giganții blochează în continuare existența micilor firme antreprenoriale: un fost șef al Samsung Electronics avertiza că în Coreea de Sud sunt prea multe ouă în doar câteva coșuri. Și, în ciuda reformelor din ultimul deceniu, legăturile dintre sistemul chaebol și stat sunt încă prea apropiate. Președintele Lee Myung‑bak (fost șef al unei companii din cadrul Hyundai) a iertat zeci de conducători din sistemul de conglomerate condamnați pentru infracțiuni comerciale. Citește articolul pe MONEY Express
