S-a născut în Timișoara, a descoperit presa la Târgu Jiu și a simțit că în București își va găsi dragostea. Peste timp i s-a confirmat chemarea, printr-o poveste despre care acum spune că „a avut mai multe șanse să nu fie, decât să fie ce e azi”. Octavia Geamănu a intrat în casele românilor prezentând unul dintre cele mai urmărite Jurnale de Știri din presa centrală. Și în inima unui star rock, Marian Ionescu, liderul formației Direcția 5, care s-a îndrăgostit de ea, la prima vedere. Am întrebat-o pe Octavia și despre presă, și despre dragoste… și dacă mai merită să mai creadă în oricare dintre cele două.
– Pentru că ești persoană publică, oamenii au deja impresia că te cunosc, chiar dacă nu te-au întâlnit în realitate. Totuși, dincolo de oricare carte de vizită, cine ești tu, Octavia?
Nu e o iluzie să crezi că, oarecum, mă cunoști. Un om care apare la televizor, ori care își exprimă gândurile așa cum o fac eu pe Facebook sau Instagram este ca o carte deschisă pentru mulți. Nu prea poți păcăli publicul. Sau poți, dar nu pe termen lung. Eu mă las citită printre rânduri. Îmi face plăcere. Însă aș vrea să cred că reușesc, totuși, să păstrez o notă de mister, astfel că dacă ți-aș răspunde acum la întrebare, aș risipi singură acest mister. (N.R.: Zâmbeşte!)
– Ești din Gorj, din Târgu Jiu. Se spune despre oltence că sunt ambițioase, corecte și aprige. Te identifici cu „bagajul” dat de gândul că ești olteancă?
Am aceste atribute, deși m-am născut în Timişoara. Părinţii sunt din Gorj, am copilărit în Târgu Jiu, astfel că pot spune ca îmi curge sânge de olteancă prin vene. Am cunoscut și oltence lipsite de calităţile despre care vorbeşti tu, prin urmare am mari dubii că felul de a fi e dat în funcţie de zona din care provii, ori de zodia sub care te naşti. Mai degrabă cred că ţine de „pachetul” cu care ai venit pe Pământ. Se spune că din momentul în care
inima începe să bată în pântecul mamei, acel suflet știe tot: ce culori îi plac, ce muzică îi place… Un fel de „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. Eu sunt exact cine trebuie să fiu în acest plan universal unde fiecare are rolul lui prestabilit.
– Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le ai de acasă, din copilăria ta?
Toate amintirile sunt minunate. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Am crescut într-un mediu sănătos, cu o familie unită, unde m-am simțit iubită, apreciată, respectată. E ceva ce am știut că îmi doresc să am atunci când voi avea soț și copil.
„Acasă a fost, este și va fi locul unde toate întrebările își găsesc răspuns”
– Cum era acasă? Ce profesii au părinții tăi?
Acasă a fost, este și va fi locul unde toate întrebările își găsesc răspuns. Liniște absolută. E locul unde nimic din afară nu mă atinge și unde, când intru, las tot „exteriorul” la ușă. Acasă a fost și este perfect. Vezi, nu îți pot vorbi la trecut pentru că și în prezent simt cum simțeam în trecut. Mama a fost croitoreasă dintr-aceea supertalentată care
lucra mereu după Neckermann. Iar tata a lucrat în Aviație până la Revoluția din ’89, iar apoi a fost inginer, până a ieșit la pensie. La noi nu am văzut niciodată să vină cineva să faca ceva: să repare televizoare, să pună gresie, faianță, să zugrăvească, să ridice case de la temelie, orice. Tata le-a făcut mereu pe toate. Extraordinar de inteligent. Și foarte muncitor. Amândoi sunt doi oameni fabuloși. Sunt norocoasă să fie părinții mei.
– Care este sfatul pe care l-ai primit în acei ani și care te călăuzește și astăzi?
În fiecare zi primeam câte un sfat. Făceam atâtea tâmpenii încât era necesar câte un sfat pentru fiecare prostie. Cred că, într-un final, crescând cu sfaturi, am ajuns să le aplic încât aveți rezultatul în față. (N.R.: Râde!) Mai mereu, însă tata încheia lecția de „teorie” cu „Am încredere ca o să alegi bine, ca vei ști ce sa faci”, punând astfel o presiune și mai mare pe mine, căci nu mi-aș fi dorit în veci să îi dezamăgesc. Îmi doream de mică să fie mândri de mine și să aibă încredere în mine. Așa cum își doresc mai toți copiii când sunt mici.
– Sora ta, Luciana, cu doi ani mai mică decât tine era bună la Matematică. Tu ai avut dintotdeauna talentul în Comunicare?
Da. Așa a fost mereu. Vezi? E vorba despre acel pachet cu care venim pe lume, n-am dubiu. La un moment dat, mi-au plăcut algebra și geometria în spațiu, dar mi-a trecut repede. Ai mei, însă, mi-au spus că eu sunt un bun orator, așa că ar fi indicat să îmi aleg o meserie în domeniul acesta. Întotdeauna părinții văd ce noi nu vedem și mai toți știu să ne îndrume spre direcția pe care ulterior vom merge în așa fel încât într-un final vom fi știut că am ales bine. Cei norocoși. Pentru că mi se pare că ai nevoie de foarte mult noroc să îți găsești direcția din primele încercări.
„Totul ar fi mai simplu dacă ne-am permite să ne ascultăm sufletul”
– În anii adolescenței, în familia voastră limita de oră permisă pentru ieșirile în oraș era 22.00. A existat vreo mare dragoste, la vârsta aceea, care să te facă să pierzi și noțiunea timpului, și să-ți dea și aripi?
Dar ești bine documentată, nu glumă. (N.R.: Râde!) Dragoste? La vârsta aceea? Nu. Nimic serios. Îmi plăcea cineva azi, peste trei zile altcineva și tot așa. Pana afla X ca îmi place, deja îmi plăcea Y. (N.R.: Râde!) La un moment dat, le-am spus părinților mei – puțin îngrijorați de viteza cu care ma îndrăgostesc -, să stea liniștiți, că nu îi voi face de rușine niciodată pentru că oricum iubirea vieții mele e la București. Mereu am avut un feeling fabulos. De fapt, cred că toți avem instinct bun, însă nu toți îl ascultăm. De cele mai multe ori anulăm răspunsul instinctului cu mintea, de aici și regretele, părerile de rău tardive, alegerile neinspirate… Totul ar fi mai simplu dacă ne-am permite să ne ascultăm sufletul. Dacă, dacă…
– De fapt, crezi în dragostea la vârsta adoelscenței? Poate ea să fie pentru totdeauna?
(N.R.: Oftează) Nu prea cred că aceea e dragostea adevărată. O fi prin romane, dar în real life, mai rar. Din mai multe motive. Suntem într-o continuă schimbare. Ajungem târziu să ne cunoaștem cu adevărat, să știm ce ne place, ce nu ne place, ce vrem, ce nu vrem. Și, da, contează mult experiențele acumulate până la vârsta când simți că nu mai vrei să trăiești nicio zi fără X, cu tot ce înseamnă asta. Dar mai știu că sunt oameni care se întâlnesc în adolescență, se despart și ulterior se reîntâlnesc peste ani, poate după ce au trecut chiar și printr-o căsnicie, și realizează că atracția e atât de mare încât la capătul lumii de-ar fi, sufletul tot lângă acea persoană s-ar găsi. În plus, asta cu dragostea pentru totdeauna în vremurile noastre e ceva ce trăiesc tot mai puțini oameni. Astfel ca îți trebuie mult noroc.
– Cum îți proiectai viitorul, în anii aceia plini de noi experiențe?
Dacă te referi la experiențe sentimentale, să știi ca au lipsit cu desăvârșire. Nu îi lăsam pe băieți să se apropie prea mult. Aveam planuri mari cu viața mea. Cam trăiesc viața pe care mi-am programat-o. Ce gândești, aia atragi. E un adevăr universal. Însă
trebuie să crezi. „Cere și ți se va da”, așa am trăit, așa trăiesc. Cu încredere în ziua de mâine, în Dumnezeu și în viață.
„Așa mi-am început cariera în presă: întâi ca asistent manager, apoi scriam horoscopul, pagina de monden, până am trecut la treburi serioase”
– Cum ai descoperit jurnalismul și de ce l-ai ales?
Soarta. El m-a ales pe mine. Stăteam de vorbă cu un prieten care era directorul unui săptămânal local și m-a întrebat: „Octavia, nu te-ai gândit să faci și tu ceva serios cu viața ta?” Am vărsat limonada din pahar pe mine când l-am auzit, pentru că eram convinsă că fac ceva serios. Mă pregăteam să fiu profesor de limba engleză, jucam teatru în trupa de
teatru a Universității, aveam treabă, nu glumă. Seara i-am povestit despre acea întâlnire mamei, care mi-a zis să merg pentru că are ea un feeling bun. Și așa mi-am început cariera în presă. Întâi ca asistent manager, apoi scriam horoscopul, pagina de monden, până am trecut la treburi serioase.
– Cine au fost mentorii tăi, în presă?
Primul om despre care ți-am spus, Cosmin Pigui. Acum el e primarul comunei Peștișani, zona unde s-a născut Brâncuși. A făcut enorm pentru acea comună. Enorm. E un exemplu în zona Gorjului, pe care mulți ar trebui să îl ia. Ar putea să îl sune să îl întrebe cum de lui îi iese atât de bine treaba asta de primar. Apoi au urmat și alții buni în meseria asta, dar nu mulți. Am interacționat cu puțini, chiar. Doi dintre ei încă îmi sunt colegi. Dar, pentru că n-am vrut niciodată să fiu ca cineva, să fac lucrurile ca cineva, am ales să învăț din mers, fără să mă prea uit în stânga și în dreapta. Totuși, mereu mi-a plăcut poezia din stilul lui Marius Tucă. L-am văzut ca pe un jurnalist cu suflet de artist. Pe Dan Diaconescu l-am întâlnit acum câțiva ani, dar mereu m-a fascinat mintea lui briliantă. Să faci ce a făcut el cu cazul Elodia, de stătea toată România până târziu în noapte la TV, e treabă de geniu. Omul are o minte briliantă. M-aș bucura enorm să îl revăd la TV. În adolescență nu ratam emisiunea lui Mădălin Ionescu, „Miezul problemei”. În direcția aceea mă vedeam și eu. Mă bucur că a reluat temele la Metropola. Despre colegi din trust nu-ți vorbesc, pentru că e situația delicată din prezent.
– Care este prima știre de care îți amintești?
Prima știre nu o mai știu, dar primul live, da. Știu și cum eram îmbrăcată, la fel cum îmi amintesc cât de tare îmi bătea inima. Aveam impresia că se aude în microfon. Era despre un domn care amenința că se sinucide de pe un stâlp de înaltă tensiune. Ceva cumplit. N-am avut sunet. Deci, n-am cum să uit primul live la Observator 19 cu Sandra și Mândruță (N.R.: Alessandra Stoicescu și Lucian Mândruță). Așa am și ajuns la Cronica Cârcotașilor. În sensul că n-aveam sunet. Superb. Domnul a supraviețuit, din fericire. S-a răzgândit după câteva ore petrecute la înălțime. Sunt cumplite astfel de drame – să ajungi într-o astfel de situație a vieții în care să simți că nu găsești resurse interioare să mergi mai departe cu existența, să nu poți să mai ai încredere în ziua de mâine.
– Ce profesie ți-ar fi plăcut să ai, dacă nu apărea presa în viața ta?
Profesor de Limba Engleză. Am și predat un an, la un liceu din Târgu Jiu. A fost o experiență minunată. Chiar mă văd, peste ani, în postura asta în care să predau… Nu știu dacă neapărat la școală, dar clar mă văd ținând cursuri.
– De obicei, redacțiile mai mici au tot felul de reguli, de soluții, responsabilitățile se împart altfel decât în presa centrală. Cum era în redacția din Târgu Jiu?
Locul acela a fost școala mea. Nicio școala de televiziune nu se poate compara cu acea experiență. Am fost redactor, reporter, corespondent, editor, producător, prezentator de
știri, realizator și moderator de emisiuni, șofer. La un post de televiune locală le cam faci pe toate. Deși fiecare are rolul lui bine stabilit, acel rol e sa le faci cam pe toate. Altfel n-ai cum. Sau cel puțin așa era atunci. Acum…Pfff… 18 ani. My God! Am majoratul în TV. E, poate la asta s-a gândit și angajatorul. „Octavia e majoră. Poate pleca în viață”. (N.R.: Râde!) Se înțelege că încerc să fac haz de necaz, da?
– Cum a fost drumul de la Impact din Târgu Jiu la Observator Special?
De la Impact din Gorj am plecat la Antena 1 Târgu Jiu. De la Antena 1 Târgu Jiu am venit reporter la Antena 1 în Bucuresti. După 2 ani am început să prezint știri din sport la GSPTV, dar nu un jurnal special, ci unul normal. După câțiva ani de prezentare Observator weekend și Observator de noapte a venit Observator Special, creat special pentru mine.
– Cum a fost adaptarea într-o redacție mare, importantă? Mai ales că ai venit pe un post „pe sticlă”. Te-ai adaptat ușor?
Era bine dacă veneam direct „pe sticlă”, dar m-am chinuit doi ani ca reporter în redacția de știri de mi-au sărit capacele până să prezint știri din sport.
– Ai spus că ai venit în București din dragoste pentru profesie. Îți doreai acest pas, la acel moment sau îl pregăteai pentru mai târziu?
Da. Eram pregătită. Era momentul. Cand am venit, nu stiam ce voi face, cum va fi. De altfel a fost cumplit la început. Am muncit aproximativ două luni în redacție pe noapte, cu foarte puține zile libere și neplătită, de probă. Nu s-a uitat nimeni la experiența mea profesională care fusese la același post, dar în teritoriu. Practic, am continuat, dar din punctul zero. Dar eram atât de determinată să rămân, să demonstrez că merit să fac parte dintr-o astfel de echipă încât n-a contat nimic. Aș face totul la fel.
– Părinții tăi au rămas în Tâgu Jiu. În afară de această rădăcină puternică pe care o ai acasă, te mai leagă ceva de oraș?
Prea puține. Am câțiva prieteni cu care păstrez legătura, însă atât.
– Ai spus cândva că uneori, după Observator, după știrile cu impact emoțional foarte puternic, te rugai pentru oamenii a căror poveste o prezentai. Există un destin al cuiva pe care l-ai urmărit sau care te-a urmărit? Adică mai mult decât o știre follow-up?
Da, există. Păstram legătura și în prezent, după mulți ani, însă vreau sa rămână pentru mine aceasta poveste.
– Ce îți amintești din primul jurnal de știri de la București? Emoțiile erau diferite?
Îmi amintesc perfect primul jurnal. Cu o zi înainte fusese un atentat cumplit în Oslo. Am clar în minte și numele autorului, Anders Breivik. Eram cu gândul că lumea nu mai e sigură, că oricine, oricând poate fi într-un astfel de loc și mă gândeam la fragilitatea
vieții, la dramele acelor oameni. Am avut un jurnal de 3 ore. Doar când am zis „Bună dimineața” am avut emoții, dar eram foarte sigură pe mine. Am simțit de când dădusem proba pentru prezentare că locul meu e acolo.
– GSP – un proiect editorial de presă sportivă. Tu – o femeie foarte frumoasă. Fotbalul și frumusețea = clișeu. Crezi că acest prim pas important în cariera ta ți-a dat avântul potrivit în direcția pe care ți-o doreai sau, dimpotrivă, te-a suspus „judecăților” și „prejudecăților”?
Eu eram un copil, departe de a fi o femeie foarte frumoasă. Deși vârsta nu mai era de adolescentă, eram tot un copil. Erau numai femei frumoase la știrile sportive din România. La Antena 1 era chiar cea mai frumoasă dintre cele mai frumoase. Vorbesc despre Simona Pătruleasa, pe care o suspectez că a descoperit secretul frumuseții veșnice și-l ține doar pentru ea. (N.R.: Râde!) Și azi e la fel de frumoasă. Un om extraordinar de fain! Deci, prejudecăți fuseseră dintotdeauna. Dar, la modul real, nu m-a interesat niciodată altceva
în afară de a-mi face treaba bine, astfel încât toată lumea să fie mulțumită. Ceea ce mi-a ieșit. Deși azi sunt unde sunt din punct de vedere profesional, mie nimeni nu mi-a adus vreodată în viața asta vreun reproș verbal sau în scris. Din contră chiar, mereu am fost apreciată pentru muncă, valori, implicare, idei, audiențe.
– Care este momentul „de povestit nepoților” din cariera ta de jurnalist?
Sunt foarte multe. Unele minunate, cum sunt interviurile exclusive cu artiști mari, actori, ori cina de acasă de la Julio Iglesias după un interviu de care a fost impresionat. Ori prietenia pe care am avut-o cu actorul Woody Harrelson cât timp a filmat în România – cum ne plimbam cu bicicletele și mâncam clătite din morcov gătite de bucătarul care îl însoțea. Îmi amintesc că mereu eram stresată, eu, nu el, să nu ne filmeze paparrazzi pentru că nu voiam să creadă că îi trădez încrederea. Ori niște teambuildinguri superbe cu colegii. La fel cum sunt și momentele cumplite la care atunci când iei parte
conștientizezi că normalitatea asta pe care o trăim cei mai mulți, o luăm ca și cum ni se cuvine odată cu dreptul la viață și uităm că, de fapt, e un miracol. Liniștea, echilibrul, armonia, sănătatea sunt toate miracole pe care le avem cu voia lui Dumnezeu.
– Prezența pe ecran apleacă balanța mai mult spre statutul de vedetă sau spre cel de jurnalist?
Asta e o întrebare bună de adresat publicului. El are propria percepție. Eu știu ce… cine sunt.
– Când ți-ai dat seama de forța notorietății pe care ai căpătat-o?
În pandemie. Îmi era foarte greu să mă abțin să spun undeva și cum văd eu lucrurile. Și atunci a fost momentul în care am renunțat să postez nimicuri, fete, filme, flori, băieți, postări din categoria celor care nu deranjează pe nimeni și am început să comunic cu oamenii direct pe limba mea. Și mă bucur că am făcut asta. Mulți oameni au rezonat cu mine și îmi spuneau constant că mă descoperă într-un mod surprinzător ca fiind total altfel decât credeau că sunt. Surprinsă am fost și eu să constat că, de fapt, ma cunoșteau puțini
oameni, deși mă urmăreau foarte mulți. Până la urmă, libertatea de a fi cine ești e un lux pe care nu mulți și-l permit. Le mulțumesc celor care îmi scriu zilnic că de-abia asteaptă să vadă ce mai postez. E un sentiment foarte fain, care îmi ține mintea în priză într-o direcție constructivă. Ador să scriu pe limba mea și mă bucur când văd că vorbesc
aceeași limbă cu un număr atât de mare de oameni. Cu atât mai mult cu cât mi se spune des că gândurile mele vin ca un răspuns într-un moment cheie al vieții multora dintre ei. Îți imaginezi cum sună asta pentru mine?! (N.R.: Zâmbește)
– Care este cel mai drag „ritual” al redacțiilor de știri, ceva care te bucură și acum,
după mulți ani de televiziune?
Încă păstrez bucuria de a povesti zilnic cu unii dintre colegi, despre orice. Altfel, îmi plăcea fiecare întâlnire din weekend cu ei, cum mâncam împreună, de multe ori, dulciuri făcute de mine, ori cum stăteam cu fetele de la machiaj – unele artiste, în adevăratul sens al cuvântului, cu master în domeniu și pasionate de machiaj – și filosofam pe diverse teme. Ah, ce vremuri… Vor veni altele, la fel de frumoase, sunt sigură. Doar omul e cel care sfințeste locul. Oriunde ar fi acela.
– Știrile despre tine au fost, foarte multe, despre viața de familie. Sunt vreo 20 de ani de când îl cunoști pe Marian Ionescu. Când v-ați dat seama că sunteți unul pentru celălalt?
Eu mai greu am realizat asta – că suntem făcuți unul pentru celălalt. El spune că a știut din prima secundă. Pentru el a fost dragoste la prima vedere. Așa-mi zice. Pentru mine a fost nevoie de mai multe vederi. Dar nu atât de multe, căci a fost foarte cuceritor. Încă e. Continuă să mă cucerească. Totuși a mascat destul de bine sentimentele. Eu m-am prins greu că mă iubește. Așa am fost mereu. Mie trebuia să îmi cadă un meteorit în față cu individul călare pe el și pe piept să scrie „Te iubesc!” ca să îmi dau seama. Și nici atunci nu eram prea convinsă, așa că urmau testele. (N.R.: Râde!) Știi, am observat în timp că multe femei se entuziasmează foarte ușor. Le dai un like și ele deja exersează semnătura cu numele tău de familie. Slow down, woman, că e cale lungă. Le spui că le stă bine părul în ziua X și, gata, au impresia că ești îndrăgostit. Ciudate ființe. Așa că, din adolescență, când am sesizat eu cum stă treaba, mi-am zis clar că așa nu voi fi.
– Care era melodia ta preferată de la Direcția 5, înainte de povestea de dragoste?
„Voi pluti”. E și acum aceeași.
„E minunat! Sunt soția unui rock star. Nu unul oarecare, ci unul adevărat. Fix ca în filme”
– Melodia „voastră”, coloana sonoră a iubirii voastre, este vreuna dintre piesele Direcția
5?
N-avem așa ceva. Am dansat o singură dată cu Ionescu, la botezul lui Andrei. Bine, n-a fost
chiar dans. Mai degrabă m-a luat pe sus și s-a învârtit cu mine, dar am pus momentul pe
lista „dans”. Îmi vine să râd doar încercând să mi-l imaginez pe Marian Ionescu dansând. Exclus. El cânta. E perfect. Altfel, eu, da, dansez. Des. Îmi place mult, spre amuzamentul lui Andrei.
– Trupa a furat, de-a lungul timpului, inimile și imaginația multor domnișoare. Este incomod ca partenerul de viață să fie un star rock?
E minunat! Sunt soția unui rock star. Nu unul oarecare, ci unul adevărat. Fix ca în filme. Real, neînchipuit. Dacă s-ar face un reality show cu viața noastră, Doamne, ar bate filmul. (N.R.: Râde!) Dar așa ceva… never, deci după această declarație vă las să vă imaginați tot ce vă doriți. Adică nu e ca și cum v-aș putea controla imaginația. Deși nu cred că mai e mult până va apărea un astfel de dispozitiv. Tristă zi va fi aceea.
– Marian pictează. Dacă toate culorile ar fi la tine, în ce nuanțe ai picta iubirea
voastră?
Hmm… Nu știu dacă imaginea asta pe care o propui tu e stilul nostru. La noi culorile au locul lor pe pânză, parchet, haine, covoare, canapele. Desigur, n-ar observa nimeni asta pentru că una dintre marile mele plăceri este să fac curățenie, așa că unde-i pata, hop și eu, spre disperarea lui Marian. Disperare care s-a mai estompat totuși în timp. A fost șocat la începuturile relației noastre de acest capitol, dar apoi s-a obișnuit. Totul la locul lui mereu. Curățenia în casă mi se pare că merge mână în mână cu ordinea din viața ta. Când toate lucrurile sunt la locul lor, „totul” e la locul lui.
„Relația asta a avut mai multe șanse să nu fie, decât să fie ce e azi. Pun pe seama destinului povestea noastră”
– Dragostea aceasta te-a adus și în fața altarului și te-a făcut și mamă. De-a lungul timpului, presa a scris și că v-ați despărțit. Dincolo de furtuni, dragostea a triumfat. Ce a avut, ce are Marian ca să fie „omul potrivit” pentru împlinirile esențiale din viața ta?
Relația asta a avut mai multe șanse să nu fie, decât să fie ce e azi. Pun pe seama destinului povestea noastră. Ce ți-e scris, în frunte îți e pus. Poți să fugi singur azi la capătul lumii, dacă peste 10 ani cineva îți e sortit, lângă el vei fi, într-un alt colț al lumii. Cine e să fie în energia ta, va fi, indiferent de alegerile pe care amândoi le faceți. E peste puterea de înțelegere.
– Spiritualitatea, Credința sunt importante în viața ta. Am observat că sunt repere pe care le amintești, constant. Ai avut dintotdeauna această deschidere sau raportarea la divinitate este o consecință a experiențelor, poate a suferințelor?…
Cred dintotdeauna în Dumnezeu, fără să fi trecut prin ceva anume care să-mi fi marcat existența. Dragostea pe care mi-o poartă Dumnezeu în fiecare secundă, așa cum ne-o poartă fiecăruia, doar că nu toți avem urechi să auzim și ochi să vedem asta, m-a protejat în așa fel încât toată existența mea a fost lipsită de suferințe. Acum depinde de fiecare cum se raportează la momentele mai puțin plăcute, la încercări, la provocări. Dar eu suferințe dramatice, pierderi, n-am trăit. E suficient să treci prin fața Spitalului Fundeni să simți energia locului, ca să înțelegi că orice ți se întâmplă ție – că la job e o situație neplăcută temporară, că te-a părăsit iubitul, că nu îți găsești jumătatea, că ai tamponat mașina – toate sunt nimic în raport cu viața. Și am ales de mult să vorbesc atât de des în postările mele despre credință, spiritualitate, Dumnezeu când vedeam că nimeni nu o prea face. Era în regulă să îți arăți pantofii și gențile, sertarele cu lenjerie, dar era prea intim să vorbești despre credință. Suntem cu „naiba” pe buze în 5 din 10 cuvinte. Ori asta naște încrâncenare, frustrare și te ține într-o energie joasă. Cum să apară bucuriile în viața ta, când tu nu-I dai voie lui Dumnezeu să ți le ofere? Spune mai des „Doamne, ajută!” și o să simți schimbarea.
– Jucăria preferată a băiețelului tău Andrei era pianul. Acum e deja mai mare… a rămas muzica o joacă sau îl îndreptați spre o posibilă carieră?
Ce vremuri. Puteam să jur că va cânta la pian când va crește. Dar acum nu mai sunt atât de sigură. Pare mai dornic să stea pe canapea decât să faca ceva, orice. Însă lecțiile la pian le-a început de o lună și merg bine. E pasionat și de echitație, de doi ani. Ba chiar își dorește calul lui. Se ține și de înot. Și sper să reluăm lecțiile de tenis, pentru că e foarte talentat. Altfel nu e atras de nicio jucărie. Tableta nu e jucărie încă, nu?
– Ce ai învățat de la Andrei, de când e în viața ta?
El m-a făcut să trăiesc sentimentul de iubire infinită pe care n-ai cum să-l simți decât atunci când ești părinte. Tot el m-a făcut să înțeleg că așa mici cum sunt copiii, au personalitatea lor, nu sunt niște marionete. Trebuie să ții cont de toanele lor, la fel ca în cazul unui adult. E fascinant să-l văd cum se dezvoltă în fiecare zi. Și încă lucrez la capitolul răbdare, desigur, ca orice părinte, dar mai am… pe puțin 15 ani.
– Care sunt Marile Întâlniri, în cazul tău? Acei oameni-reper fără de care povestea ta s-ar fi scris altfel? Oamenii care te-au ajutat, te-au inspirat, poate chiar fără să
știe?…
Au fost și niște oameni-cheie în viața mea. Unul e Simona Andrei, prietena mea din ziua în care am venit în 2007 în București, la Antena 1. Au urmat alții în parcursul meu profesional, care îmi sunt și acum aproape, chiar dacă situația e cum e și nu putem comunica la fel momentan. Altfel, Marea Întâlnire rămâne cea cu Dumnezeu. Trăită la propriu. Dar aleg să rămână pentru mine, deși de multe ori le-o împărtășesc și celor care într-un moment al vieții sunt într-un nod.
– După luni în care nu mai apari pe ecran, ai înțeles tâlcul acestui episod din viața ta? E o „lecție” dincolo de dezamăgire?
O înțelegere în sensul legal pentru această situație nu am. În sensul că mă îndoiesc că „așa vreau eu” rostit de un om pus să conducă o redacție poate fi catalogat ca fiind o explicație rațională a unui om profesionist. Altfel, sigur. Înțelesuri pot fi multe în plan spiritual. Dar cum se spune că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, până una-alta aici, pe pământ, e vorba de încălcarea abuzivă a drepturilor unui angajat, discriminare, călcarea demnității
în picioare. Ar fi mai multe, dar mă opresc aici.
„Eu nu văd viața ca pe o luptă”
– Viața în sine e o luptă, dar uneori nu câștigi toate bătăliile, iar în unele nici nu merită să pornești. Ce îți dorești de la demersul tău în instanță? Să rămâi pe ecran, sau în redacție? Dacă ți se va da câștig de cauză, ai mai putea lucra în acel context?
Eu nu văd viața ca pe o luptă. Din contră. Eu mi-am trăit mereu viața în perfectă armonie, echilibru în raport cu cei din jur. Sunt un angajat care își cunoaște drepturile și nu accept să îmi fie călcată în picioare demnitatea. Este pentru prima dată când sunt pusă în fața unei astfel de situații – de a „lupta” pentru drepturile mele. Ceea ce mi se pare foarte trist. Într-o instituție care se bate cu pumnii în piept pentru dreptate, tu te porți într-un mod atât de lipsit de profesionalism cu angajații? Da, folosesc pluralul. Nu sunt singura care a fost pusă în această situație și care are în prezent un proces cu SC Antena Group SA. În plus, îți mărturisesc că într-o mare măsură am ales acest drum din respect pentru publicul meu. Mi-ar fi fost rușine să mă întâlnesc cu un tespectator, oricine ar fi fost acela, și să îl privesc în ochi după ce ani la rând de la pupitrul Observatorului i-am transmis prin intermediul știrilor, desigur, că nu trebuie să accepte vreo formă de abuz. Și eu, în situația dată, ce-ar fi urmat să fac?! Să fiu ipocrită?! Niciodată. Am ales întotdeauna să trăiesc în adevăr.
– În timpul pe care l-ai petrecut departe de ecran, ți-ai descoperit pasiuni noi, talente noi, poate proiecte noi? De fapt… merită presa să te mai lupți pentru ea?
Sunt un angajat ca mulți alții care își apără drepturile. În orice domeniu aș fi fost, aș fi procedat la fel. Cât despre talente sau pasiuni… Un copil în clasa pregătitoare, cu multe opționale, îți poate ocupa tot timpul. Altfel, până nu se încheie într-un fel acest capitol eu sunt încă angajată și am un program care 5 ani nu s-a aplicat, dar din vară așa s-a gândit angajatorul că e legal, să fie totuși conform contractului, respectiv de luni până vineri, cu mențiunea programului 9-17.
– Andrei crește având cei doi părinți în atenția publicului. Simți că este conștient de expunerea voastră?
De curând a sesizat că ne opresc oamenii pe stradă să ne spună una-alta, oameni care deduce ușor că nu ne sunt apropiați și începe să înțeleagă. În vară m-a întrebat ce înseamnă „vedetă”, pentru că i-a spus un coleg că are părinți vedete. Și-apoi încă e
surprins că sunt oameni care îi spun și lui că e mai frumos decât pe Facebook. Se fâstâcește și îmi spune hotărât că el nu vrea să fie vedetă. De-abia mă lasă să îi fac câte o poză sau un filmuleț.
– Lasă-i aici un mesaj lui Andrei, pentru ziua în care va împlini 18 ani. Îl veți citi atunci împreună.
Hai că mi s-a dus inima în stomac, când am realizat că mai sunt 12 ani până atunci. WOW! „Timp, încotro mergi, spre ce meleaguri noi grăbit alergi”… Nu sunt pregătită pentru acest mesaj. M-ai luat prea repede. Îi scriu însă des scrisori în diverse momente ale vieții pe care i le voi pune într-o cutie cu amintiri, la 18 ani. Cadoul meu pentru el. Sper să nu vrea un Porsche (N.R.: Rade!)