de Octavian Bădescu
Persoanele fizice si firmele doresc resurse financiare pentru achizitii de locuinte, precum si pentru finantarea activitatilor de productie.
Din pacate, cei mai multi se asteapta sa fie ajutati de catre “stat”, care – in opinia lor – ar trebui sa “garanteze” si sa “subventioneze”.
Trebuie lamurite doua aspecte principiale:
- Intre “dorinte” si “nevoi” exista o deosebire, de urgenta si de necesitate.
“Doresc” sa imi iau o casa si – neavand suficiente resurse, imi voi lua un credit. “Doresc” sa imi dezvolt activitatea mai rapid si – neavand resurse – o voi face apeland la credit.
O “nevoie” este aceea de a manca petru a trai, de a ma adaposti, de a ma incalzi samd, cand nu am alte optiuni. Accesarile de credite sunt “dorinte”, legitime poate, dar nu sunt “nevoi”, intrucat putem trai si fara ele.
- “Statul” suntem noi toti, resursele statului provin, sub o forma sau alta, tot de la cetateni. Implicit, nu este normal ca resursele unora sa fie folosite pentru satisfacerea dorintelor altora, pentru acoperirea riscurilor lor, ci pentru acoperirea unor nevoi si ale unor costuri comune din societate. Nu e nimeni dator sa plateasca dobanda sau asigurarea platii pentru casa sau pentru productia sau consumul altcuiva.
In aceste conditii, cum poate ajuta statul pe cei care au dorinta de a fi beneficia de resurse aditionale?
Poate – in cel putin 4 forme, minim intrusive si fara costuri pentru platitorii de taxe:
Pai in primul rand ar putea sa nu ii mai priveze de resurse financiare semnificative pe oameni prin impozitarea necesara acoperirii costurilor exagerate cu propriile structuri. Statul ar trebui sa-si reduca costurile si implicit atributiile.
In masura in care s-ar renunta la eliminarea impozitarii veniturilor persoanelor fizice si a profiturilor persoanelor juridice, evident ca resursele respective ar putea ramane la dispozitia celor care le produc. Oamenii vor sprijin, pentru ca li se ia ceea ce e al lor.
Iar statul ar putea sa isi asigure in schimb finantarea prin incasari provenite din punerea la dispozitie a resurselor naturale. Aceasta incasare poate veni partial la inceput, partial ulterior vanzarii productiei, din pretul de vanzare, deci din venituri, nu din profit. Cei productivi si eficienti le-ar putea plati, ceilalti vor trebui sa puna resursele inefficient utilizate la dispozitia celor productivi si eficienti.
Astfel incurajam productia, iar o productie suficienta va duce la scaderea preturilor pentru consumatori. Eventuala supra-productie va fi “pedepsita” de piata, prin venituri sub costuri.
In al doilea rand, cei care doresc credite ar trebui sa si garanteze cu propriile lor economii, cu activele lor sau cu certe venituri disponibile viitoare. Statul poate ajuta prin reglementari corecte in consecinta.
In al 3-lea rand, suma disponibila pentru credite pe anumite perioade ar trebui sa coincida cu resursele economisite pe respectivele perioade, iar statul poate reglementa acest lucru.
Nu in ultimul rand, statul ar putea – tot prin reglementare sau prin nereglementare – sa ajute existenta unei competitii reale in economie, descurajand polarizarea, care creste atat nevoia de finantare, cat si riscul companiilor mici si medii.
Care ar fi logica pentru ca, din resursele prelevate de la contribuabili sau prin inflatie, sa platesc unor companii straine care vand o productie generata pe baza resurselor semnificative romanesti, unor consumatori straini, care apoi eventual ne revand o parte din aceste resurse sub forma de produse finite, incasand alti bani de la noi?
Doar ca sa ajut pe unii sa-si vanda productia si sa aiba profit – un profit subventionat – cu pretul platit de catre toti cetatenii romani?
Daca tot se subventioneaza, mai bine am subventiona “cererea” din Romania, ajutand punctual pe cei in nevoie, nu “oferta”, pentru ca subventionarea ofertei stimuleaza inclusiv ineficienta si risipa. Si decat sa subventionez productia, nu mai bine o las netaxata de la bun inceput?
Si de ce sa ma angajez in garantare pentru unele credite ale unora si pentru altele nu?
De ce sa nu garanteze companiile specializate, luand in garantie pamantul si alte active si veniturile viitoare ale debitorului? Nu cumva riscurile acoperite sunt prea mari si nu renteza? Pai si atunci transformam fortat toti contribuabilii in asiguratori si in finantatori? Ajungem sa subventionam din taxele romanilor si pe asiguratorii privati? Ce este etic aici?
Concluzionand, iata cum statul poate juca un rol major in piata – acela de reglementator. Nu cel de asigurator, nu cel de finantator – ambele pe banii cetatenilor.
In Romania aven nevoie mai mult ca oricand, de o ordine monetar-bancara si de respectarea unor principii economice si morale de bun simt.
In concluzie – politica fiscala si monetara a Romaniei trebuie sa se focalizeze pe respectul pentru proprietate, pe stimularea productiei, pe recompensarea eficientei si pe taxarea unei utilizari suboptimale a resurselor naturale, nu pe diminuarea puterii de cumparare a economiilor si nu pe taxarea utilitatii si a productivitatii oamenilor si companiilor.
Romanii, companiile romanesti din toate domeniile de activitate au nevoie sa li se lase resursele la dispozitia lor si sa nu li se mai puna bete-n roate atunci cand vor sa produca, sa le fie utili lor si altor oameni!