Mărturia lui Bogdan Oprea, voluntar la Punctul de Trecere a Frontierei Siret, locul prin care intră zilnic în România mii de ucraineni care fug din calea războiului (via Facebook):
”Peste Vama Siret, Suceava, se lasă o nouă dimineață friguroasă, în adieri scurte de vânt se resimt -7 grade Celsius… Am ajuns aici aseară după un lung drum de 9 ore de la București, presărat cu mai multe opriri pentru a rezolva din sarcinile de școală pe care plecarea mea le-a bulversat cu totul. Le mulțumesc prietenilor și familiei care m-au ținut la telefon aproape tot drumul; după noaptea precedentă, în care am dormit doar 3 ore din cauza pregătirilor, discuțiile cu ei m-au menținut alert și m-au ajutat să ajung cu bine.
Așa cum mă așteptam, primele ore la frontieră au fost cele mai grele. Am plâns de mai multe ori ascuns sub masca de protecție. Plâng și acum, când scriu aceste rânduri. Am văzut în multe momente lacrimi în ochi și la ceilalți colegi voluntari și pompieri, unii dintre ei care sunt aici deja de mai multe zile. Așa am înțeles că nu te poți obișnui cu tragedia care se întâmplă aici secundă de secundă. Absolut cutremurătoare sunt momentele când preiei mame cu copii în brațe care plâng speriați cu capul obosit lăsat pe umerii lor. În frigul tăios de afară, la ore adânci în noapte, după zile petrecute la coadă la frontiera ucraineană, plânsetul lor este cel mai cumplit lucru pe care-l poți auzi vreodată. Nu mi-l voi putea scoate din minte întreaga mea viața. Niciodată. Niciodată.
Nu există pedeapsă suficient de dură pentru cei care produc această suferință, niciun animal de pe fața pământului nu este capabil să producă o astfel de durere unui copil din specia lui. Niciunul! Niciodată!
A fost o noapte în care am distribuit multe scutece și produse de igienă. „Is this from the Romanian people?”, m-a întrebat o femeie la vreo 35 de ani în timp ce-i întindeam un pachet de scutece și unul de șervețele igienice pentru bebeluși, apoi a izbucnit în plâns. Mama ei sau soacra s-a apropiat de mine, avea și ea lacrimi în ochi și o tristețe pe care o vrea ascunsă. Nu-și permitea să nu fie puternică.
Nu pot merge să dorm, deși frigul devine dureros. Cum să pot închide ochii când, la câteva sute de metri de mine, sunt copii care au petrecut încă o noapte într-un ger năprasnic sub cerul liber, într-o mulțime de oameni care așteaptă să plece, poate, pentru totdeauna din propria lor țară. Ieri-seară disperarea lor de a se salva din calea războiului și a morții s-a lăsat cu focuri de armă de avertizare din partea grănicerilor. Cum poți să-ți liniștești copilul într-un astfel de moment? Ce poți să-i spui, ca mamă, ca să-i oprești plânsul? Ce-i spui când întreabă unde este tatăl lui și când îl va putea strânge în brațe din nou? Ce?”