În China, un indicator economic compozit se păstrează şi în luna septembrie în zona de contracţie a activităţii, ca urmare a cererii din ce în ce mai slabe, atât de pe pieţele externe, cât şi pe plan intern. PMI – Purchasing Managers Index este compus din cinci indicatori definitorii pentru direcţia spre care se îndreaptă economia unei ţări. Aceşti “sub-indicatori” sunt: nivelul producţiei industriale; comenzile noi din industrie; producţia marfă vândută şi încasată; nvelul stocurilor; gradul de ocupare al forţei de muncă.
Acest indicator anunţat de statistica oficială a Chinei a fost de 49,8 – în creştere uşoară faţă de 49,2 în august, dar sub nivelul de 50, peste care se situează creşterea economică. Analiştii consideră că persistenţa PMI sub pragul critic de 50 indică “o fragilitate a economiei chineze” şi confirmă temerile că “politicile implementate până-n prezent au eşuat în încercarea de a relansa sustenabil economia”.
Autorităţile chineze au mizat până-n acest an pentru relaxarea fiscală, încurajarea creditării, reducerea dobânzilor şi accelerarea investiţiilor în infrastructură. Modificarea făcută în ultimele luni constă în direcţionarea sprijinului statului spre obiective punctuale pentru a evita apariţia unei noi bule imobiliare şi creşterea inflaţiei. Astfel, programul vast de sprijin anunţat în 2008 este abandonat parţial, fiind înlocuit cu măsuri ce prezintă riscuri mai reduse de derapaj.
Economia japoneză reintră în recesiune
Pentru Japonia, conform anchetei trimestraile de conjunctură realizată de banca centrală printre managerii celor mai mari companii nipone, soldul conjunctural pentru trimestru al treilea este -3, indicând tendinţa descrescătoare, aceaşi valoare menţinându-se şi pentru ultimele trei luni din acest an. La fel ca în China, cererea pentru exporturile japoneze este în scădere din cauza slăbiciunii economiilor din UE şi SUA.
Pentru zona euro, indicele PMI calculat de institutul independent Markit Economics, a fost în septembrie 46,1 menţinându-se pentru a 14 lună consecutiv sub pragul de 50 de unde începe domeniul expansiunii economice.
Economiile asiatice au traversat relativ mai bine criza financiară bazându-se pe populaţia numeroasă care reprezenta o piaţă bună pentru desfacere. Însă Europa şi SUA rămân principalele destinaţii ale exporturilor asiatice, unde cererea este tot mai mică, iar temperarea economiei chineze au afectat inevitabil sectorul exporturilor şi al pieţelor de capital din ântreaga regiune.
Taiwanul, India şi Coreea de Sud se confruntă cu o reducere a indicatorilor economici, ceea ce arată o tendinţă de încetinire a economiei globale. Însă cea mai slabă performeră din Asia este Japonia, marcată de o îmbătrânire a populaţiei.
Mai mult, economia japoneză a resimţit din plin întărirea yenului în raport cu dolarul, la 78 de unităţi pe dolar, faţă de 110 yeni în august 2008, înainte de căderea băncii Lehman Brothers, moment considerat a fi declanşatorul crizei mondiale.
Recent, tensiunea apărută între Japonia şi China în jurul disputei privind suveranitatea asupra micului arhipeleag din Marea Chinei de Est provoacă pierderi suplimentare Japoniei. Producătorii auto, Toyota şi Nissan şi-ua redus semnificativ producţia din fabricile construite în China, iar Japan Airlines a redus frecvenţa zborurilor pe relaţia China.
Micile insule Senakaku/Diaoyu pot provoca pierderi de sute de miliarde de dolari
Insulele Senakaku în japoneză sau Diaoyu în chineză sunt de fapt opt formaţiuni stâncoase din Marea Chinei de Est cu o suprafaţă totală de 7 kilometri pătraţi. Sunt greu de localizat pe hărţile obişnuite, însă aceste stânci nelocuite sunt pe punctul de a declanşa un nou ciclu al recesiunii mondiale.
Disputa pentru suveranitatea acestor mici stânci din largul mării a deteriorat grav relaţii dintre puterile economice situate pe locul doi şi trei mondial. Afaceri de 340 de miliarde de dolari sunt periclitate, iar protestele violente ale chinezilor după achiziţia acestor insule de către Guvernul nipon s-au materializat în pierderi mai grele pentru Japonia decât cele provocate anul trecut de cutremurul urmat de tsunami.
Guvernul Japoniei a decis să achiziţioneze aceste insule, pentru ca ele să nu fie adjudecate de premierul regiunii Tokio, Shintaro Ishihara, un critic frecvent al adiministraţiei chineze şi cu o orientare puternic naţionalistă.
De la început, cea mai mare întrebare constă în suveranitatea insulelor pe care China, Japonia şi Taiwan le-au revendicat de-a lungul veacurilor trecute. Şi de ce sunt atât de importante nişte formaţiuni stâncoase, aparent fără nicio însemnătate practică?
În timpul Evului Mediu insulele erau cunoscute ca fiind controlate de împăratul Chinei. Dar când ţara intră pe o pantă descendentă după Războiul Opimului, influenţa sa se diminuează considerabil şi teritoriul său se restrânge. Imediat după ce a pierdut insula Formosa (Taiwan) a fost forţată să recunoască şi independenţa Koreii.
Japonia pretinde că a preluat aceste insule în 1884 când un om de afaceri nipon, Tatsushiro Koga, care dorea să facă agricultură, a concesionat aceste teritorii. Dar guvernul local din Okinawa n-a acceptat să concesioneze aceste teritorii omului de afaceri motivând că nu se ştie exact cărei ţări aparţin aceste4 insule.
În prezent, acesta unul dintre argumentele utilizate de diplomaţia chineză pentru a demonstra că Japonia nu poate pretinde aceste insule. Totuşi, Koga a primit în 1896 dreptul de a cultiva patru dintre aceste insule şi se presupune că această activitate a continuat până-n 1920. Fiul său a cumpărat insulele imediat după moartea sa.
Pentru a-şi demonstra suveranitatea asupra acestor teritorii Japonia aduce în discuţie Tratatul din 1895 semnat la Shimonoseki, în care China a acceptat să cedeze Taiwanul Japoniei, împreună cu toate insulele aparţinătoare. Însă tratatul nu meţionează explicit Insulele Diaoyu/Senkaku, ceea ce nu ajută la clarificarea situaţiei. De altfel, în decursul istoriei, aceste teritorii nu au fost menţionate în tratate şi nu au făcut obiectul unor arbitraje internaţionale.
Din 1372 convoaiele Chinei Imperiale foloseau insulele ca orientare pentru navigaţie. Dovada o constituie harta din acel an pe care insulele figurau ca teritoriu propriu. China argumentează că pe hărţile japoneze insulele apar abia în secolul al 18-lea fiind considerate chinezeşti. Taiwanul le reclamă la rândul său pe motivul că le-a avut o perioadă lungă sub ocupaţie şi că formează o prelungire naturală a platformei continentale. Însă Japonia reclamă faptul că până-n secolul al 19-lea insulele erau “terra nullis” (teritoriu al nimănui). În afară de doveziile cartografice, nu există alte documente oficiale referitoare la acest mic arhipeleag care n-a fost niciodată locuit.
Resentimente istorice faţă de japonezi
Istoria consemnează că din 1894, insulele au aparţinut administraţiei japoneze Ulterior, în 1952, ca urmare a păcii instalate după cel de-al Doilea Război Mondial, toate tratatele anterioare au fost declarate nule, iar administrarea insulelor a căzut în sarcina SUA, care în 1972 o retransmis-o Japoniei.
Resetimentele chinezilor faţă de japonezi sunt vechi. În 1931 Japonia a ocupat Manciuria şi a lansat invazia pe scară mare în 1937, ceea ce a generat un puternic sentiment anti-imperialist în China.
O ştire actuală a agenţiei Xinhua se referă la tensiunile care persistă între Japonia şi China chiar şi-n ziua de azi: “Naţionalizarea insulelor Diaoyu este doar ultima provocare a Japoniei ce aminteşte puternic chinezilor de perioada războaielor din trecut. Relaţiile chino-japoneze s-au mai deteriorat la începutul anilor 2000, vizitele la nivel înalt fiind întrerupte din cauza întîlnirilor pe care premierul Junichiro Koizumi le-a avut cu Yasukuni Shrine, criminal de război din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.”
Pe 18 septembrie a fost marcată cea de a 81-a aniversare a Incidentului Manciurian. Iar faptul că Japonia a achiziţionat insulele şi că un vas cu naţionalişti niponi a debarcat pe acestea a inflamat sentimentele anti-japoneze din China şi a provocat valul de proteste.
Ce bogăţii ascunde obscurul arhipeleag?
Dar nu în ultimul rând disputa este acerbă şi pentru că se crede că zona este bogată în rezerve de petrol şi gaze naturale. Dacă mai erau necesare motive, zona litorală a Asiei de Est este acredidată cu mari rezerve eneregetice.
Pentru China, mare consumatoare de energie, şi Japonia care îşi închide centralele nucleare suveranitatea asupra acestor insule le-ar da dreptul de explorare a acestor resurse, conform regulilor internaţionale.
Regiunea a fost pentru prima oară creditată ca fiind bogată în resurse energetice în 1969, când geologii din Coreea de Sud şi Filipine au format o comisie, sub controlul Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru Asia şi Extremul Orient (CENUAEO) şi au început prospecţiunile geologice.
Când preţul petrolului s-a prăbuşit în 1980, statutul insulelor n-a mai primit multă atenţie pe plan internaţional. Dar odată cu scumpirea ţiţeiului şi intensificarea conflictelor din Orientul Mijlociu ce ameninţă aprovizionarea constantă din această regiune, insulele au revenit în atenţia mediei internaţionale.
De asemenea, insulele sunt un punct strategic pentru controlul Mării Chinei de Est, care perminte ţării care le controlează să ţină sub observaţie traficul maritim şi chiar să spioneze activitatea din ţările vecine. Pentru japonezi sunt cu atât mai importante cu cât importurile sale de petrol din Orientul Mijlociu trec pe lângă aceste insule.
