de Sergiu Toader
Ai putea să-i faci României un bine dacă îți chibzuiești un exit timpuriu, cât încă ai familie și cât încă ești lucid și pe picioarele tale, când încă ești în puteri, ai discernământ și mai ai o șansă de a ieși din viață cu oarece demnitate. Altminteri, poți constata pe propria-ți piele, acum îmbătrânită, că pentru statul român, pentru mulți lideri și trepăduși de-ai lor, pentru alți nenorociți, ești business opportunity, ești o sursă de venit, iar batrânețea și neputința ta sunt obiect de amuzament pentru „legumicultori”, canalii din aparatul de stat și din mediul privat, organizați criminal, care te vor legumă, legumă modificată criminal. Vei fi un hocus pocus preparatus, un acum-ești, acum-nu-ești, un ghemotoc în ghearele unor nelegiuiți descreierați, care te vor ascunde și te vor scoate la numărătoare și la lumină doar atunci când corpul tău firav și bolnav sau ce a mai rămas din el, umbra ta, va putea fi iar exploatată.
Un hap ți-ar fi de-ajuns, dar moartea nu vine când vrei tu, ci când decid ei, ca să ajungi la ea trebuie înainte să fii bine ciomăgit cu bara de inox, „javră ce ești”, altoit cu ghioaga umilinței, să-ți cari singur rahatul, să le lași lor ce e al tau, să le dai propria-ți viață, să fii sedat ca mai apoi să fii posedat și deposedat, să fii o “legumă”, un vegie. Care să hrănească funduri, burți și guri până la moartea ta, dar și după aceea. Ieșirea cu picioarele înainte nu se referă la tine, ea este pentru cei încă în puteri. Leguma din tine încalcă toate legile horticulturii, pentru că produce și când e încă vie-moartă, dar și când e moartă-moartă. Încă vie, te duci la bancomat, îți scoți pensia pe care o dai legumicultorilor, apoi le dai și mâncarea adusă pentru tine, și hainele tale, că viața oricum le-ai oferit-o, ce mai contează un ban, o țoală, o măslină. După moarte, produci case, mașini și terenuri, oricum ai fi, produci, mort-copt, mort-viu, tot produci! Și nu mai cerși la gard, nu mai urla după ajutor, nu-ți mai mânca mânecile soioase ale pijamalei zdrențuite, nu-ți mai înghiți nasturii, nu te aude nimeni, miroși, ești o umbră, un contur. Să mori când vrem noi, nimicule care ești, dar până atunci să produci. Sau, mai puțin umilitor, să mori mai devreme!
Articolul integral pe blogul lui Sergiu Toader