Avantajul de care România nu știe să profite

România s-a bucurat, până în anii 2006-2007, de un avantaj competitiv invidiat de alte țări vechi membre ale Uniunii Europene: avea forță de muncă ieftină, relativ bine școlită și fără prea multe pretenții. Rezultatul: multe companii străine au venit să-și deschidă afaceri la noi.

Pe hârtie, figurăm și acum ca al doilea cel mai ieftin stat din UE, după criteriul costului orar cu forța de muncă, pe care trebuie să-l suporte patronatul cu angajații. În realitate, însă, mediul de afaceri autohton vine la pachet cu atât de multe dezavantaje, încât nu putem profita de acest atu.

 

Doar bulgarii sunt mai ieftini decât noi

Cifrele oficiale pe anul 2012, publicate de Eurostat, ne plasează pe penultimul loc în clasamentul statelor Uniunii Europene după costul orar al forței de muncă. Astfel, pentru a avea un muncitor român, un angajator scoate din buzunar 4,4 euro pe oră, în timp ce la bulgari ora de muncă îl costă pe patron 3,6 euro.

 

Datele Eurostat prezintă media trimestrială a costului orar cu forța de muncă în industrie, construcții și servicii, nu și în administrația publică, apărare și servicii sociale.

 

Sunt incluse cheltuielile cu salariile, contribuțiile de asigurări sociale plus taxele plătite de către angajator, din care se scad eventualele subvenții de care beneficiază acesta. Sumele prezentate nu cuprind banii cheltuiți pentru recrutarea salariaților, pentru traininguri și nici pentru îmbrăcămintea specială destinată angajaților procurată de companie.

 

Diferențele în interiorul Uniunii Europene la acest capitol sunt uriașe. Comparativ cu bulgarii, care sunt cei mai ieftini angajați, cei mai scumpi din UE, adică cei suedezi, îi costă pe oamenii de afaceri câte 39,2 euro/oră, adică de aproape 11 ori mai mult, potrivit datelor pe anul trecut, centralizate de Eurostat. La mică distanță față de Suedia se plasează Danemarca, a doua în topul celor mai costisitori salariați, cu un cost orar al forței de muncă de 38 euro. Urmează Belgia, cu 37,2 euro, și Luxemburgul, unde costul este de 34,6 euro/oră. Un nivel apropiat este regăsit și la francezi: 34,2 euro/ora de muncă.

 

În aceste condiții, nu este de mirare că firmele din statele vechi europene s-au reorientat către sud-estul Europei. Această zonă, pe lângă cheltuieli mai mici cu angajații, are și avantaje precum proximitatea spațială sau lipsa barierelor comerciale, comparativ cu alte piețe cu mult mai ieftine, precum China sau India.

 

În plutonul din care facem parte alături de bulgari se mai regăsesc state precum Lituania (5,8 euro/ora de muncă), Letonia (6 euro), Polonia (7,4 euro) și Ungaria (7,5 euro).

 

Șapte lucruri care îi sperie pe investitori

Observăm că, deși firmele suportă un cost cu 40% mai mic cu angajații români decât cu cei polonezi sau unguri, de multe ori îi preferă pe aceștia. Care sunt motivele?

 

În primul rând, starea proastă a infrastructurii rutiere și feroviare din România au speriat foarte mulți potențiali investitori de-a lungul timpului. Deseori, drumurile românești nu sunt nici măcar reparate, nemaivorbind de noi investiții. Iar căile ferate române sunt într-atât de învechite, încât oamenii de afaceri nu-și permit să piardă atât de mult timp pentru a-și transporta mărfurile. Asta spre deosebire de vecinii noștri unguri, care au făcut la timp investiții în infrastructură și, din acest motiv, ne-au luat de sub nas destui investitori.

 

Un alt dezavantaj al mediului de afaceri intern este impredictibilitatea. Întrebați ce își doresc să facă Guvernul României, oamenii de afaceri răspund că să mențină reglementările predictibile, deoarece o lege rea este mai bună decât să fie schimbate regulile în timpul jocului. Cu atât mai mult cu cât schimbările care au fost făcute în ultimii ani au fost mai mult în dezavantajul firmelor, urmărind doar să aducă bani la buget.

 

Însă și fără să criticăm schimbările din ultimii ani, avem hibe mari în sistemul fiscal, care îi fac pe proprietarii de afaceri să caute mereu tot felul de tertipuri și subterfugii pentru a fenta statul. Un exemplu este dubla taxare a profitului: proprietarul unei afaceri care a ieșit pe plus într-un an plătește, pe lângă impozitul pe profit de 16%, și impozit pe dividende, tot de 16%, atunci când își scoate banii din firmă.

 

Dacă am avea în România doar taxe și impozite fiscale, oamenii de afaceri ar avea mai puține motive de critică. Din păcate, însă, o serie de taxe parafiscale împiedică orice proces legat de obținerea unui act, fie el un aviz, o autorizație sau înființarea unei firme.

 

O altă piedică de care se lovesc potențialii investitori în România este „hățișul legislativ”, legi și norme legislative formulate în mod intenționat ambiguu, pentru a lăsa loc de interpretări și, implicit, pentru a putea deschide o portiță de dialog, care în majoritatea cazurilor nu se finalizează decât cu mită. Tot corupția „te ajută”, de multe ori, să obții mai repede un act, să obții un contract, să câștigi un concurs etc.

 

Cât despre forța de muncă atât de ieftină de la noi, costul pentru o oră lucrată aproape că s-a dublat din 2005 până în 2012, de la 2,2 euro până la 4,4 euro. Și nu asta ar fi neapărat cea mai mare problemă, având în vedere că oricum suntem cu mult sub costurile din alte țări, ci faptul că zeci de mii de specialiști români au luat calea străinătății, în special după aderarea la Uniunea Europeană, în 2007, astfel încât nu ne mai putem lăuda cu personal la fel de calificat ca acum câțiva ani.