Ceea ce in avantul ceausist trebuia sa faca din Romania una dintre cele mai industrializate tari ale lumii, cu pretul dislocarii celor mai profunde traditii locale si al transformarii unor largi categorii sociale in puhoaie de navetisti, industria metalurgica romaneasca parea sa-si fi gasit sfarsitul imediat dupa Revolutie. Insa, in loc de un simpu act de deces fara urmasi, plecati la munci necalificate prin Europa, s-a transformat, sub presiunea unor interese opace, au aparut scrisori de intentie, dintre cele mai agresive, din partea unor expeditori cu sediul in diverse casute postale din Cipru si Insulele Virgine.
In acelasi timp, pe masura ce cererea globala de produse din otel si aluminiu crestea exponential, alimentata atat de nevoile celor mai mari economii, dar si de ritmul fulminant de dezvoltare al noilor puteri mondiale emergente, capacitatile economiilor, mai atente la chestiunile de mediu, au devenit insuficiente in ultimii 20 de ani. O buna oportunitate au devenit atunci fostele combinate siderurgice sovietice. Iar daca unele dintre acestea s-ar afla chiar pe spatiul Uniunii Europene, cu atat mai bine, din punct de vedere al taxelor.
Romania a ajuns astfel un camp de bataie pentru facilitatile de productie de otel si aluminiu. Mai timid, la inceput, dar cu influente solide, ulterior, rusii au inceput sa-si dispute combinatele siderurgice pe toata suprafata Romaniei, de la Tulcea la Slatina si de la Oradea la Resita. Campioni absoluti, la ei acasa sau aiurea, prin vecini, miliardarii rusi, ale caror averi sunt rezultate, la propriu, din tinichea, Oleg Deripaska, Vitali Machitski si Igor Ziuzin si-au impartit, rand pe rand, perlele de aluminiu ale coroanei siderurgice romanesti, mai mult sau mai putin la vedere, cu sprijinul explicit sau implicit al unor oameni de afaceri si politicieni locali.
Romania cunoaste, astfel, acumularea si expansiunea agresiva de capital rusesc, aflat acum, nu intamplator, in mare parte, in sectorul energetic si cel metalurgic, strans legate intre ele. O expansiune pe care autoritatile locale, dar si cele europene, par sa o considere “dincolo de bine si de rau”.
