Avocatul diavolului

Si daca, in ciuda acestei interdictii, ar indrazni vreun avocat sa asiste firmele necurate in niscai tranzactii, el ar trebui scuipat in san si crucificat in cerul gurii. Orice reactie de compasiune ori simpatie pentru aparatorul acestor diavoli sau, mai grav, propunerea de promovare a acestui avocat intr-o functie publica reprezinta, desigur, o blasfemie.

In alta bolgie, de exemplu, investitorul strain care suge sangele intreprinderilor romanesti proaspat privatizate. In mod evident, el a cumparat fabrica pe nimic si urmare¿te s-o ruineze. Faptul ca nu vrea s-afiseze contractul de privatizare pe panourile publicitare din piata Matache, pe motiv c-ar fi, ptiu drace!, “confidential”, e proba indubitabila in acest sens si prezumtia absoluta ca “e ceva necurat la mijloc”. Cum, necuratul de la mijloc s-a facut cu ajutorul unui avocat?!... Si cum, acesta nu vrea sa ne spuie nimic pe motiv ca e tinut de, Doamne pazeste!, “secretul profesional”?!... Gata,

e clar... Avocatul necuratului trebuie prajit in smoala. Un alt scaraotchi e statul insusi. El e imperator si n-are nevoie de nici un fel de aparare. El nu trebuie asistat in tranzactii, pentru ca are cine sa-l asiste. El nu trebuie reprezentat in procese pentru ca are cine sa-l reprezinte. Cu toate astea, bugetul lui, construit pe spinarea noastra, e plin-ochi de ochi ai dracului, care clipesc insistent si malefic inspre avocati. E motivul pentru care toate legaturile dintre stat si avocati, dar absolut toate, fara exceptie, sunt, asadar, lucratura Satanei.

 Exemplele ar putea continua: banci in blasfemiator faliment, firme pacatoase in lichidare, partide politice pagane, piata bursiera intr-o spurcata scadere din cauza malignelor speculatii...

Fac apel la toti confratii mei sa se tina deoparte. Intru sfanta deontologie profesionala, amin!

PS. S-ar putea, totusi, ca, in ciuda acestui apel si-a opiniei unor competenti analisti si eruditi cronicari, ai mei confrati sa considere ca impielitatii indicati mai sus nu-s asa de negri si sa sara in apararea lor, invocand principii democratice si motivand ca o simpla suspiciune nu echivaleaza cu sentinta la moarte, ca privatizarea nu-i totuna cu jaful si ca intreprinderea in faliment are, si ea, nevoie de avocati.

Tin sa-i previn insa ca, oricat de priceputi si bine intentionati ar fi respectivii confrati, nu vor reusi sa scoata din mintea competentilor analisti si eruditilor cronicari convingerea ca si-au vandut sufletul. O data intrat in asemenea “spete”, nu mai conteaza nici buna-credinta a avocatului, nici priceperea lui: tot dracu’ ala e!...