Într-o proporție de neegalat, provizioanele creditelor din zonă sunt deținute de bănci ale căror sedii centrale sunt în alte regiuni, cu precădere în Europa de vest.

 

Este consecința unui accident istoric. Economiile est-europene au revenit în piața globală la începutul anilor '90. Integrarea lor financiară a fost văzută ca osoluție pentru toate problemele. Și orice alimentare a fluviului de credite a fost încurajată fără rezerve. Și la Bruxelles și la Washington.

 

Când a venit vremea privatizării marilor băncilor de stat din '90, acestea duceau lipsă și de tehnologie și de know-how. Iar băncile din vest le aveau pe amândouă.

 

Mai mult, li s-a oferit și o oportunitate de extindere externă cu riscuri mici și posibilitatea unor câștiguri frumoase.

 

Având în față un teritoriu virgin, băncile mamă din vest au pompat masiv lichidități în subsidiarele estice, permițându-le să împrumute la costuri mai mici decât ar fi făcut-o după o finanțare pe piețele internaționale.

 

Aproape nimeni nu-și imagina până în 2008 că tocmai acele mari bănci mamă nu vor mai putea face rost de lichidități.

 

În vreme ce guvernele din vest s-au grăbit să-și ajute mamuții bancari, cancelariile Uniunii au realizat, spre oroarea lor, că într-un mediu în care veniturile bugetare au devenit singurul colac de salvare a instituțiilor financiare, sucursalele din estul Europei ar putea deveni rapid orfane.

 

Așa că a apărut în 2009 Initiativa de la Viena, patronată de BERD și FMI, unde băncile mamă au fost îndemnate să nu-și abandoneze subsidiarele estice.

 

Dar a fost ceva de moment. Pentru că din moment ce băncile vestice au intrat din nou în incapacitatea de a se finanța normal, deci au ajuns, din nou, să nu poată da bani subsidiarelor, a devenit clar că e nevoie de soluții pe termen lung pentru partea estică.

 

 

Băncile internaționale au raportat deja reduceri ale expunerilor pe Europa Centrală și de Est, iar ultimele statistici arată că creditarea în zonă a scăzut în regiune în trimestrul al doilea din acest an. După ce a scăzut și în oprimul trimestru și în 2010 și în 2009.

 

Așa că țările din regiune trebuie să-și găsească singure variante la acest sistem care nu mai funcționează.

 

E posibil ca guvernele să încerce să cumpere o parte din băncile pe care le-au vândut acum 10 ani. Sau vor vrea să întărească instituțiile bancare de stat, acolo unde mai sunt. În unele cazuri o vor lua de la zero.

 

Nu va fi ușor. Pentru că s-au bazat până acum pe credit de la bănci străine și pentru că au crezut că până acum intrau în zona euro și ar fi avut acces la piața unică de capital, multe țări au piețe de capital subdezvoltate și deci acces greu la finanțare.

 

Dacă au un avantaj, e acela că, datorită crizei, deponenții locali nu mai cred că băncile de afară sunt mai sigure pentru banii lor decât cele interne. Nu e mult, dar e un start.

(de Paul Hannon paul.hannon@dowjones.com)