Un accident cu doi morți pe un trotuar din Brașov readuce în discuție o obligație legală pe care medicii trebuie s-o respecte când constată o boală incompatibilă cu condusul. Problema nu e că legea lipsește. Problema e că nimeni nu verifică vreodată dacă a fost respectată.
Asta a fost, pe scurt, întrebarea care a circulat marți seară, după ce doi oameni au murit striviți pe un trotuar din centrul Brașovului. Un turist german și un tânăr din Piatra Neamț, loviți de o mașină care a sărit un sens giratoriu și a intrat pe contrasens. Ancheta ia în calcul, ca ipoteză și deocamdată neconfirmată oficial, o criză de epilepsie a șoferului - care, la primele verificări, nici măcar nu apărea în evidențele spitalului de neuropsihiatrie cu vreun diagnostic.
Răspunsul juridic corect la întrebarea de mai sus e mai puțin liniștitor decât pare: da, ar fi trebuit raportat. Dar nimic din sistemul actual nu garantează că, dacă ar fi fost raportat, cineva ar fi și știut asta.
Legea este clară
Temeiul legal este menționat la art. 22 din OUG nr. 195/2002 (Codul Rutier), în forma modificată prin Legea nr. 345/2018 și completată prin HG nr. 130/2023. Potrivit alin. (6), orice medic - nu doar cel de familie (de la modificarea din 2019) - care are în evidență un pacient posesor de permis și suspectează o afecțiune incompatibilă cu condusul solicită unității de asistență medicală autorizate examenul de specialitate necesar. Medicul care sare peste acest pas riscă amendă și, dacă urmează un accident, răspundere civilă sau chiar penală.
Ce urmează e reglementat la fel de precis, doar că se vorbește mai puțin despre asta. Dacă unitatea autorizată stabilește inaptitudinea, alin. (6¹) o obligă să comunice rezultatul, în termen de o zi de la constatare, către Poliția Rutieră, către medicul trimițător și către pacient, deodată.
Momentul care contează juridic nu e predarea fizică a permisului. La primirea comunicării, alin. (6²) obligă poliția să retragă permisul și să facă mențiune în evidența permiselor reținute. Iar alin. (6⁴) e explicit: persoana declarată inaptă medical nu mai are dreptul de a conduce din chiar data comunicării - indiferent dacă a apucat sau nu să depună fizic cartea roz. Cele trei zile lucrătoare din lege privesc doar obligația de a se prezenta la sediul poliției pentru predarea documentului; dreptul de a fi la volan încetase deja, cu efect imediat, la comunicare. Cine conduce în acel interval, chiar cu permisul încă în buzunar, conduce fără drept.
Cât despre redobândire, alin. (8) e la fel de tranșant: permisul “poate fi redobândit numai după încetarea motivului pentru care s-a luat această măsură”. Nu există termen fix, de 30, 60 sau 90 de zile, ca la o contravenție obișnuită. Șoferul rămâne fără drept de a conduce până produce el însuși o dovadă medicală nouă - un aviz de aptitudine emis de aceeași categorie de unitate autorizată, potrivit criteriilor din Ordinul MS nr. 87/2003 și normelor ulterioare (pentru epilepsia obișnuită, un an fără crize, la categoriile amatori; pentru șoferii profesioniști, standardul urcă mult mai sus). Abia cu acel aviz nou poate cere poliției redeschiderea dosarului. Singura cale de a contesta chiar avizul de inaptitudine, potrivit alin. (9), e o expertiză medico-legală, cerută și plătită de partea interesată.
Pe hârtie, deci, mecanismul e strict, cu termene și responsabili la fiecare pas. Întrebarea care contează nu e dacă există legea - există, și e destul de severă - ci cine confirmă, la nevoie, că primul pas al lanțului, raportarea inițială, a fost respectat.
Interpelarea pe care Ministerul Sănătății încă n-a lămurit-o
Ministerul Sănătății a fost solicitat să răspundă dacă la nivelul acestuia sau al autorităților din subordine există un registru național, o evidență electronică, orice fel de bază de date centralizată a persoanelor diagnosticate cu afecțiuni incompatibile cu condusul? Din răspunsurile publice disponibile până acum, nu rezultă că ar exista un flux standardizat, verificabil și auditat între medicii de familie, medicii specialiști, unitățile sanitare, direcțiile de sănătate publică și Poliția Rutieră.
Tradus din administrativ în românește: legea spune că medicul trebuie să raporteze, dar nimeni nu verifică dacă raportarea a ajuns cu adevărat la poliția rutieră. Nu există niciun loc unde să introduci CNP-ul unui șofer și să afli, în cinci minute, dacă a fost diagnosticat, dacă a fost notificată poliția și dacă permisul i-a fost retras. Există doar o serie de obligații separate, aruncate de la un funcționar la altul, fără ca nimeni, la capătul lanțului, să numere câți pași chiar s-au făcut.
Cine ar avea, de fapt, interes să construiască acel registru?
Nimeni, dacă stai să te uiți atent. Medicul de familie nu are interes - un registru înseamnă expunere, fiecare omisiune trecând dintr-o presupunere greu de dovedit. Unitatea sanitară care emite avizul nu are interes - un flux auditat costă bani de conformare pe care nimeni nu i-a alocat până acum. Poliția Rutieră nu are interes activ să insiste - bazele ei de date rămân, de ani buni, nesincronizate cu cele ale sistemului medical, pentru că interconectarea costă, iar niciun buget nu are un rând dedicat prevenirii unui accident care încă nu s-a produs.
Iar Ministerul Sănătății, cel care ar trebui să tragă linia, are cel mai puțin interes dintre toți: un registru funcțional ar însemna să-și asume public fiecare gaură pe care acel registru ar scoate-o la iveală. E mult mai simplu, administrativ vorbind, ca vidul să rămână vid.
Ce arată, de fapt, cazul de la Brașov
Nu neapărat că un medic a mințit sau a ascuns ceva - asta o stabilește ancheta, dacă e cazul. Arată însă că întregul sistem se bazează pe onestitatea individuală, fără niciun mecanism care să sune alarma când o verigă cedează. Într-un sistem auditat, întrebarea "a fost raportat acest om?" s-ar verifica în câteva minute. În sistemul românesc de azi, aceeași întrebare se lămurește - dacă se lămurește vreodată - printr-o anchetă penală, după ce doi oameni au murit pe un trotuar.
Primul lucru care contează într-o apărare reală: hârtia, cu dată certă. Biletul de trimitere, înregistrarea din registrul cabinetului, confirmarea de primire de la unitatea sanitară care trebuia să anunțe mai departe poliția - orice document cu număr și dată reconstituie traseul cerut de lege, indiferent că statul n-a construit un registru central.
Al doilea: acuzarea trebuie să dovedească legătura de cauzalitate, nu doar omisiunea. O acuzație de ucidere sau vătămare din culpă cere să se demonstreze că, dacă raportarea s-ar fi făcut la timp, permisul chiar ar fi fost retras înainte de accident - nu la o dată ipotetică, ulterioară.
Concluzia
Ce arată, de fapt, dosarul de la Brașov e un contrast, nu o vinovăție. Pe de o parte, un mecanism legal strict, cu termene de o zi, cu retragere din chiar clipa comunicării, cu redobândire condiționată de o dovadă medicală nouă - o lege care, citită atent, nu lasă loc de improvizație. Pe de altă parte, un sistem care nu are cum să spună dacă acel mecanism chiar a funcționat în acest caz, sau în oricare altul dinaintea lui și care permite, prin neraportare, ca persoane inapte medical să circule pe drumurile publice cu anii, până generează(unii dintre ei) adevărate tragedii ca și cea din Brașov.
Ancheta de la Brașov va stabili, poate, ce s-a întâmplat cu acest șofer. Nu va stabili însă, pentru că nu are cum, câți alți șoferi circulă acum prin România cu aceeași boală netrimisă la timp către nimeni.
