CEC-ul pentru Dacia - Deponenţii aşteaptă de 16 ani

Pe vremea comuniştilor, a avea o maşină era considerat un adevărat lux. Un autoturism Dacia 1300 costa în jur de 70.000 de lei, în timp ce salariul mediu în acele vremuri era de circa 2.000 de lei. Pentru cei mai pretenţioşi, la Craiova se producea Oltcit-ul, iar la Câmpulung Muscel, Aro fabrica cea mai largă gamă de automobile de pe piaţa românească, de la ARO 24 şi Aro 20, automobile de teren ideale pentru drumurile de la ţară, la pretenţiosul Aro decapotabil.

Toate aceste autoturisme aveau o piaţă asigurată, producţia fiind contractată pe mulţi ani înainte. Cei care vroiau să cumpere aceste maşini depuneau banii la CEC şi apoi, pe bază de listă, aşteptau ani de zile pentru a primi maşina visată. Dincolo de faptul că benzina era raţionalizată, iar în weekenduri se circula alternativ, în funcţie de numărul de înmatriculare – cu soţ, sau fără soţ - a avea o maşină reprezenta un indicator al prosperităţii, al statutului social.

În decembrie 1989, la revoluţie, peste 37.000 de români aşteptau să îşi primească maşina. Şi aşteaptă şi acum, şi asta pentru că, timp de 16 ani, statul nu a reuşit să îi despăgubească în vreun fel pentru banii depuşi la CEC. Dacă iniţial s-a mers pe varianta acordării maşinilor, ulterior, Parlamentul a votat o lege prin care s-a optat pentru despăgubiri.

După zeci de dezbateri, proiecte şi iniţiative, Guvernul a hotărât, la 16 ani de la ultimul dosar depus la CEC, să ofere fiecărui deponent depăgubiri maxime de 20.000 de lei, echivalentul a 5.500 de euro.