Cel mai rău scenariu posibil

Cu sau fără Traian Băsescu la Cotroceni după 29 iulie, cu sau fără Crin Antonescu sau Victor Ponta în poziţii de comandă ale sistemului politic, sunt evoluţii din spatele şi din jurul României, în aceste zile de jar şi delir colectiv româno‑centrist, ce antrenează forţe şi contraforţe mai puternice decât personajele politice interne.

În viziunea câmpului de forţe termice, la propriu şi la figurat, contururile peisajului politic intern supus dislocării rapide şi surprinzătoare sunt dublate sau triplate în adâncime de configuraţia fluidă politică, economică şi geopolitică – mult mai amplă –, în care personajele determinante sunt UE, SUA şi Federaţia Rusă. Aş include pe această listă cu roluri importante, chiar dacă secundare, Franţa şi Germania.

Să vedem, aşadar, cum arată lumea înconjurătoare, în chiar momentul marilor noastre spasme autiste.
SUA se pregătesc pentru alegerile prezidenţiale, într‑o atmosferă oarecum confuză, nu neapărat favorabilă actualei administraţii. Între puţinele performanţe nete ale lui Obama se numără şi punerea la punct a scutului antirachetă. Doar în legatură cu acesta, în cei 23 de ani care au trecut de la sfârşitul Războiului Rece, ruşii au ameninţat cu lovituri preventive de rachete nucleare în direcţia ţărilor implicate: Polonia şi România, în primul rând. O posibilă sugrumare a proiectului este încă posibilă, iar Moscova, mizând pe fragilitatea administraţiei americane şi efectele anestezice ale crizei economice în UE, testează grosimea gheţii. România este unul dintre cei trei‑patru actori europeni ai scutului. E, însă, şi ţara cea mai săracă, cu populaţia cea mai nemulţumită, chiar dacă şi cea mai proamericană din Europa. Orice pană, accident real sau provocat în funcţionarea acestei ţări, care ar putea să ducă la limitarea sau compromiterea relaţiilor sale cu SUA, devine, din perspectiva Rusiei, binevenită. În Polonia, Spania, Germania sau Turcia, celelalte ţări gazdă ale scutului antirachetă, ruşii nu au dat de pântecul moale al unor vulnerabilităţi similare.

Rusia are apoi un interes economic vital şi dependent de rapiditatea procesului în relaţiile cu Germania, în special, şi UE, în general. Este vorba de livrările de resurse energetice spre Europa occidentală şi menţinerea unei relaţii strategice cu Berlinul, care‑i asigură, generic, intenţiile respective. În următorii doi ani, Rusia va deveni furnizorul suveran şi nedemontabil de gaz metan în Germania şi UE. În perioada respectivă ar urma să înceapă mari explorări ale gazului de şist în România. Noul guvern Ponta oscilează încă în această privinţă. Bulgarii şi‑au închis explorările, iar Franţa le interzice. Primii au o dependenţă strivitoare de gazul rusesc, iar ceilalţi, de industria nucleară proprie. Doar Polonia şi România sunt o problemă. Polonia, mai puţin, pentru că are un regim de buffer privilegiat între Rusia şi Germania, traversează bine criza şi este cel mai important aliat strategic american, tocmai din aceste motive, din Europa răsăriteană. România nu traversează deloc bine criza, are guverne incapabile să ia decizii definitive în domeniul energetic, politicieni corupţi şi cetăţeni nemulţumiţi. Potenţialul de schimbare şi influenţare a orientării economice, energetice şi strategice este mai mare, aşadar, în România. O situaţie politică internă instabilă, pe termen mediu şi lung, fără câştigători concludenţi, care îndepărtează România de aliaţi precum Germania, UE sau SUA, devine deci instrumentul ideal pentru atingerea obiectivelor ruseşti: oprirea instalării scutului antirachetă şi a explorării gazelor de şist.

Ruşii văd apoi cum arată regiunea în care România ar putea deveni copilul vitreg al Europei şi al Americii. Lângă Ungaria, ea însăşi sursă a fervorilor autoritariste, strâns legată politic de Moscova, fără scut şi cu importuri masive de gaz rusesc, alături de Serbia, perla coroanei pravoslavnice, liberă de contract cu UE sau NATO şi cu prima bază rusească modernă de ascultare în sud‑estul Europei, după 1989. Nu departe de Grecia, tot ţară ortodoxă, cam sătulă de lecţiile Germaniei şi gata să absoarbă, fără condiţii, banii ruşilor. În contextul în care, în Orientul Apropiat, odată cu căderea regimului din Siria şi strângerea laţului în jurul Iranului, ruşii sunt pe cale să piardă un bastion major de influenţă în zonă. Mai e apoi, taman în aceste zile, cazul Ciprului, partea lui membră în UE, care acceptă, din nou fără condiţii, un împrumut de miliarde din partea Federaţiei Ruse.

În sud‑estul Europei avem aşadar cel puţin doi parteneri transparenţi ai Moscovei, la Belgrad şi Nicosia, două ţări ortodoxe rusofile, Bulgaria şi Grecia. Şi Ungaria, unde demonstraţiile reuşite de democraţie controlată nu‑i displac probabil deloc lui Putin. Rămâne România, etern ciudată. Ortodoxă, dar proamericană, cu tot ce‑o leagă şi desparte de Republica Moldova, cu scut şi gaz de şist americane, dar toropită de mari probleme interne şi absentă politicienilor ei, prizonieri într‑un război intern de uzură.
Nu întâmplător, articolele de la „Vocea Rusiei“ semnate de abilul „tehnolog“ politic Serghei Markov, consilierul intim al Kremlinului, se refereau cu dispreţ la criza politică propriu‑zisă din România şi favorizau cauza social‑democrată. Mai aflăm de‑acolo şi că românii muncesc mai prost decât ungurii, sârbii sau grecii.

Ruşii au ajuns în Principate după lupta de la Stănileşti din 1711. Şi n‑au mai plecat decât aparent şi pentru puţină vreme. În general, ocupaţiile lor au adus nefericire.
SUA sunt un aliat strategic al României. România nu este însă un aliat vital al SUA. Adică americanii nu sunt dispuşi să crediteze România necondiţionat, precum o fac cu Grecia şi Turcia, Israel sau Egipt, Japonia sau Arabia Saudită. Noi suntem mult mai interesaţi decât ei să fim loiali, stabili, demni de încredere. Întâmplările din România ultimelor săptămâni anunţă însă contrariul. A fost nevoie de un editorial neobişnuit de sever în „Washington Post“, la 14 iulie, intitulat „Politicile represive din România“, semnat de întregul boardul editorial (avertisment sever, cu valoare de poziţie oficială a establishmentului), de, se pare, un mesaj dur al lui Hillary Clinton adresat lui Victor Ponta şi de o intervenţie drastică a ambasadorului american pe lângă Crin Antonescu pentru ca noii lideri români să-şi concerteze finalmente deciziile politice interne cu promisiunile făcute în străinătate. O alunecare voită sau nevoită a statului român de pe orbita de securitate americană ar echivala imediat cu o invitaţie adresată Moscovei şi celorlalţi europeni favorabili ruşilor, care n‑au văzut niciodată cu ochi buni alianţa de securitate cu America şi cea economică cu UE, practicate de România.

Germania este legată strategic în descreştere de America şi economic, în creştere, de Rusia. În schimb, Berlinul nu poate accepta, din perspectiva răspunderilor sale în UE, alunecarea unei noi ţări din Balcani în conul de umbră al instablităţii. Ungaria şi Grecia sunt suficiente.
Germania a început mai demult cu Rusia, mai mult de dragul ei decât al României, negocieri pentru reintegrarea Transnistriei în Republica Moldova. Interesele ei economice în UE şi preventiv strategice cu Rusia, aşadar, îi cer să vegheze ca România să nu deraieze. O Românie proamericană n‑o deranjează, atâta vreme cât împarte cu ea componenele scutului american. N‑ar avea însă nimic împotriva unei Românii proruse, atunci când nu i‑ar redeveni indiferentă, pur şi simplu. Iată de ce Bucureştiul trebuie să nu desconsidere atenţia enervată a Berlinului în aceste vremuri tulburi, ci, dimpotrivă, s‑o respecte. Prin Germania e mai aproape de Europa şi mai departe de Rusia.

Franţa este vechea noastră poveste de dragoste în Europa modernităţii. Ne‑a fost ursitoare la crearea Principatelor Unite şi la venirea lui Carol, chiar dacă, doar în acest fericit caz, şi cu voia decisivă a lui Bismarck. Am câştigat România Mare cu ajutorul ei, în 1918, şi am prosperat pe o orbită occidentală, până în 1940, tot prin Franţa. Am reintrat în Europa democraţiilor, după 1989, scăpând greu şi prin minune de ruşi, tot prin Franţa, înainte ca Germania, Marea Britanie sau America să ne redescopere. În prezent, Franţa se orientează spre un joc separat în UE, în raport cu Germania. Are nevoie de aliaţi europeni în acest început de despărţire tactică. Nu iubeşte deloc rolul Americii în Europa. Păstrează o antantă cordială de folosinţă îndelungată cu Moscova, cu un ochi la trecut şi cu altul la Germania. Are nevoie de România, de la războiul Crimeii până azi, neîntrerupt, ca de un avanpost la periferia răsăriteană a Europei, în contrapondere la Rusia, dar mai ales la Germania. Dar nici Franţa n‑are nevoie de un stat instabil şi deviant de la democraţie, la gurile Dunării, chiar dacă rămâne mai tolerantă decât Germania sau America la derapajele româneşti ale ultimelor săptămâni.

O situaţie politică internă instabilă, CARE ÎNDEPĂRTEAZĂ ROMÂNIA de aliaţi precum GERMANIA, UE SAU SUA, devine instrumentul ideal pentru ATINGEREA OBIECTIVELOR RUSEŞTI

În ce ne priveşte, nu suntem, din păcate, în măsură să alegem. Cu Ponta alături de Franţa şi cu Băsescu aproape de Germania, nu avem deloc o ţintă pentru care merită să lupţi. Dar Germania este puterea economică a Europei, de care depinde direct şi prosperitatea noastră. Deşi, paradoxal, e azi mai aproape de Rusia decât Franţa, opţiunea progermană, istoric vorbind, a fost mereu pentru politicienii români o poliţă de asigurare mai credibilă împotriva Rusiei decât opţiunea noastra profranceză, chiar dacă am câştigat mai des şi mai mult cu francezii decât cu germanii. A trecut de mult vremea bancurilor clasice în care germanul, americanul, rusul sau chinezul apar în compania vreunui Păcală român care, cu şiretenia lui Ceauşescu şi francheţea lui Bulă, le face tuturor felul. Suntem obligaţi să ţinem seama de invariabilele istoriei moderne, de curenţii şi contracurenţii geopolitici tradiţionali şi accidentali, de naraţiunile ritualice ale trecutului şi constrângerile nonnegociabile ale geografiei. De câte ori am fost dominaţi de corupţie, instabilitate socială şi politică, acomodare vicleană, indiferenţă tâmpă sau trufie nombrilistă, am devenit o pradă uşoară, dacă nu ne‑am livrat cumva singuri.
În chiar aceste zile şi săptămâni, dincolo de zbaterile şi dezbaterile noastre teribile dar predominant sterile, când certe sunt doar căderea leului şi plecarea pe capete a investitorilor străini, în jurul, în spatele şi deasupra noastră, planuri şi urzeli puternice şi perfide stau la pândă. Avem şi prieteni, dar puţini, pe care însă am început sa‑i dezamăgim. Cel mai bun aliat al României rămâne poporul român, împăcat, mulţumit şi unit. El a fost deja suspendat de mai multă vreme. În acest caz, procedura de demitere, dacă nu devine imposibilă, e sinucigaşă.