Între aceste întrebări indicând două interesante articole, „Foreign Affairs“ pune un singur alt titlu: „Viitorul primăverii arabe“. Dincolo de agenda internaţională curentă, avem aici numirea celor mai importante dinamici mondiale, aflate încă într‑o fază intermediară şi încărcată de riscuri. De răspunsurile la aceste întrebări depinde viitorul omenirii.


Despre viitorul comunismului în China scriu doi chinezi eminenţi, Eric X. Li, „venture capitalist“ şi politolog din Shanghai, şi Yasheng Huang, profesor de economie şi management la Massachusetts Institute of Technlogy.
Capitalistul de la Shanghai crede, cu multe şi interesante argumente, din interior, că partidul comunist chinez va rămâne la putere pentru că a reuşit să-şi găsească resorturile de modernizare şi reformă care‑l fac apt să conducă, fără rivali, cel mai performant capitalism al lumii. Chinezul din America e mai prudent în legătură cu rolul unui singur partid. Provocările imense din interiorul şi exteriorul Chinei nu pot fi rezolvate fără democratizarea sistemului politic, nu împotriva, ci cu concursul partidului comunist. Nu intrăm în alte amănunte. Cert este că China este o realitate în plină transformare. Cel mai populat stat al lumii, a doua economie capitalistă mondială, condusă de partidul comunist, cu progrese sociale demne de „una din marile aventuri umane ale istoriei“ (Timothy Geithner la Davos, 2013), are şi probleme pe măsură. Conflictul dintre zonele urbane năprasnic dezvoltate şi zonele rurale feudale (de aici cele 160.000 de conflicte sociale deschise, zilnic), aspiraţiile unei noi şi vibrante clase de mijloc, de circa 300 de milioane de oameni, practicantă a libertăţilor economice, care nu va întârzia să pretindă şi mai multe libertăţi democratice şi politice. Mai sunt apoi relaţiile interetnice încordate ale metropolei cu minorităţile tibetană şi uigură, o atitudine de ostilitate şi neîncredere combinată cu insuficienta asumare a unor răspunderi de securitate în raport cu ţările vecine, în estul şi sud‑estul Chinei, dar şi în relaţiile cu lumea occidentală în ce priveşte Iranul, Siria sau Africa.


Reuşita excepţională a capitalismului de stat comunist din China provoacă fireşte teze şi antiteze despre potenţialul ostenit, revolut sau nu, al democraţiei liberale de tip euroatlantic. Se vorbeşte deja de mai multe „democratizări“, în Occident, în SUA, în China, în Singapore, în Rusia. În lumea noastră euroatlantică, democraţia are serioase probleme de prevedere şi depăşire a crizei. În democraţiile etatiste, cu mari absenţe ale drepturilor omului şi libertăţilor, economia înfloreşte şi milioane de oameni îşi schimbă în bine viaţa în fiecare zi.
Americanul Robet Kagan, ideologul neoconservatorilor, un briliant gânditor şi chiar stilist al analizei politice, în ultima sa carte, „The World America Made“, face următoarea constatare, surprinzătoare la un fost partizan al democratizării cu forţa („regime change“...): „Se întâmplă ca fiinţele umane să tânjească nu doar la libertate, autonomie, individualitate şi recunoaştere. Mai ales în perioade dificile, oamenii tânjesc de asemenea la securitate şi ordine, îşi doresc o apartenenţă la ceva mai mare, mai cuprinzător decât ei înşişi, la o realitate care supune autonomia şi individualismul, o realitate pe care autocraţiile o furnizează deseori mai bine decât democraţiile.“
Tot în „Forreign Affairs“ citim şi excelentul articol al lui Fareed Zakaria „Can America Be Fixed?“ Adică, dacă America mai poate fi redresată. Aş spune că ţin infinit mai mult la răspunsul convingător la această întrebare decât la aceea privind eternitatea dubitativă a comunismului în China. Pentru că noi suntem parte din lumea americană a democraţiei politice şi a valorilor individuale şi globale, de securitate, morale, religioase. Suntem însă şi urmaşii comunismului de stat, în varianta ultimă, ineficientă şi parodic violentă, foarte confuză şi cu efecte perverse, individuale şi comunitare, valabile până azi.


Suntem, în România, şi din cauza experimentelor locale nefericite de capitalism postcomunist, mai aproape decât în America, Germania sau chiar Polonia de sindromul descris de Robert Kagan. Mai aproape de nostalgia unanimismului despotic, în care siguranţa respingătoare a vieţii e preferată de mulţi, şi nu doar în amintire, libertăţii haotice a şanselor puţine din prezent.


Fareed Zakaria face o incizie adâncă a neputinţelor democraţiei liberale de tip american, care „în ultimele decenii, cu puţine excepţii, a administrat sau a ignorat problemele, mai mult decât le‑a confruntat frontal“. Datoriile publice excesive, destructurarea infrastructurii, un capitalism financiar resălbăticit au condus la o stare catastrofală. „Pericolul pentru democraţiile occidentale nu este moartea, ci scleroza“, conchide Zakaria.


Nu extind aici discuţia pro sau anti democraţie occidentală vs pro sau anti comu­nism capitalist asiatic. Repet, personal, cred în virtuţile regeneratoare ale civilizaţiei atlantice, şi pentru că noi, românii, aşa cum şi unde ne aflăm, suntem membri titulari ai acestei lumi, liberi şi nesiliţi de nimeni, în afara propriului nostru trecut. Trebuie însă să fim atenţi şi la ceilalţi, la modelele lor economice, culturale şi socie­tale. Mie îmi lipseşte, bunăoară, în România, un Confucius local, care să ne reînveţe respectul pentru strămoşi şi părinţi, buna‑cuviinţă, rolul încrederii, al contractului şi al muncii isprăvite, al ritualurilor, al le­găturii permanente între trecut şi prezent.


În sfârşit, ne aflăm în preajma unor contracte de investiţii chineze în România, din fericire, în curs de tranşare. În interiorul revistei veţi putea citi o parte din discuţia pe care am avut‑o pe această temă cu ambasadoarea Chinei în România, cu ocazia aniversării a cinci ani de existenţă a primei filiale din România a Institutului Confucius, la Sibiu, în decembrie anul trecut. Dincolo de intenţiile unor investiţii chineze, foarte necesare, am reţinut şi proiectul de a organiza la Bucureşti o grandioasă expoziţie de artă antică chinezească, care va călători în doar câteva oraşe din lume. În Europa centrală şi sud‑estică, chinezii au ales capitala României pentru evenimentul din primăvara acestui an. Cred că opţiunea reflectă nu atât nostalgia chinezilor faţă de vechile lor relaţii privilegiate cu România naţional‑comunistă, cât dorinţa de a continua o tradiţie de loialitate, afinităţi elective şi interes mutual verificat. Mai mult, poliţa de asigurare a expoziţiei de la Bucureşti, zeci de milioane de euro, va fi achitată de Beijing, în semn de bunăvoinţă faţă de România. E reînceputul unei relaţii complexe şi necesare, pe care politicienii români trebuie s‑o administreze cu pricepere şi sensibilitate.