Claudiu Doltu: “Preţul energiei trebuie să fie la nivelul pieţei mondiale”

Money.ro:  După declanşarea crizei, România a asistat la o reducere dramatică a investiţiilor străine, dar şi-a dovedit în acelaşi timp şi incapacitatea de a absorbi fonduri europene, ceea ce a adâncit şi mai mult recesiunea. Toate acestea au dus în cele din urmă la scăderea nivelul de trai al populaţiei. Cum poate România să devină competitivă pe plan european şi să atragă mai multe investiţii străine?

 

 

 

Claudiu Doltu:  Pentru a-şi rezolva problemele de competitivitate, România trebuie să-şi mărească în primul rând nivelul de investiţii. Cum acest lucru este greu de crezut că se poate realiza doar prin resurse autohtone, economisirea fiind mică, singura soluţie este folosirea într-o cât mai mare măsură a banilor europeni şi, mai ales, atragerea investiţiilor străine. Nu există o soluţie miracol aici.

 

 

Ceea ce guvernul poate să facă este să elibereze piedicile din calea investiţiilor străine şi, mai ales, să schimbe modul în care abordează această problemă. O abordare punctuală, în funcţie de cerinţele unui investitor sau altul, are multe limite chiar dacă în anumite situaţii există argumente pentru aşa ceva. Oricum, este de preferat să se creeze un mediu cu reguli uniforme pentru toţi, un mediu predictibil şi, mai ales, un mediu stabil.

 

 

România trebuie să îşi conserve şi să-şi întarească stabilitatea fiscală, şi să se angajeze cât mai repede în reformele structurale în urma cărora cât mai multe resurse să fie eliberate şi puse la dispoziţia sectorului privat.

 

 

Mai multă ordine în sectorul întreprinderilor de stat şi accelerarea reformelor în sectorul energetic au acum o importanţă foarte mare, chiar dacă efectele bune nu se văd imediat. Este evident că sectorul energetic nu are în actuala structură resursele necesare pentru a face investiţii de ordinul miliardelor de euro. Investiţiile străine vor veni aici şi pot compensa lipsa de resurse autohtone doar dacă vom schimba complet comportamentul de până acum.

 

 

 

În ce mod ar putea statul să-şi schimbe comportamentul faţă de investitorii privaţi?

 

 

În primul rând, prin a face mai multă ordine în sectorul întreprinderilor de stat şi prin accelerarea reformelor în sectorul energetic. Toate acestea au acum o importanţă foarte mare, chiar dacă efectele bune nu s-ar vedea imediat. Este evident că sectorul energetic nu are în actuala structură resursele necesare pentru a face investiţii de ordinul miliardelor de euro. Investiţiile străine pot veni aici şi pot compensa lipsa de resurse autohtone.

 

 

Fără transparenţa deciziilor şi fără creşterea independenţei autorităţilor de reglementare în acest domeniu nu vom dobândi credibilitatea necesară atragerii de investiţii.

 

 

Este important nu numai să spui că vei permite accesul investitorilor în energie, dar şi să schimbi modul în care reglementările sunt elaborate şi să asiguri independenţa Autorităţii de reglementare. Lucrurile trebuie clar asumate şi explicate în aşa fel încât investitorii să ştie care sunt posibilele evoluţii în acest domeniu.

 

 

Trebuie să acceptăm ca privatizarea este singura soluţie. De asemenea, trebuie să încetăm să credem că putem face protecţie socială prin preţuri administrate în mod netransparent. Altfel spus, va trebui să acceptăm ca preţurile energiei trebuie să se apropie cât mai mult de nivelul pieţei mondiale.

 

 

Desigur, acest lucru nu înseamnă că accesul la energie al categoriilor de populaţie devaforizată este neapărat restrâns. Autorităţile vor trebui să definească şi să identifice pe cei care au nevoie cu adevarăt de sprijin financiar şi să îi ajute. Oricum, efortul financiar al statului va fi mai mic decât pierderile care acum există, în condiţiile în care şi cei care îşi încălzesc piscina şi cei care trăiesc doar din pensie plătesc preţurile de acum.

 

 

Preţul de astăzi nu reflectă nici pe departe valoarea şanselor la care producătorii de energie renunţă atunci când produc şi vând ceea ce produc, ţine investitorii “la distanţă”, perpetuează risipa şi nu asigură companiilor profituri care să le permită să investească în tehnologii moderne.

 

 

 

În ce masură credeţi că fiscalitatea poate fi una din pârghiile pe care le poate folosi Guvernul pentru atragerea investitorilor privaţi?

 

 

Mediul de afaceri din România aşteaptă mai puţin măsuri de “stimulare”. Oricum, asemenea măsuri sunt în cea mai mare parte discriminatorii, chiar dacă pot fi bine intenţionate. Oamenii de afaceri sunt mult mai interesaţi de predictibilitate şi de stabilitate. Cei care îşi asumă riscuri nu decid să se orienteze spre o activitate sau alta doar în funcţie de posibilele “stimulente” pe care le-ar oferi un guvern.

 

 

Desigur, orice facilitate este binevenită. Dar, oamenii de afaceri au înţeles şi în România că “dărnicia” guvernului se plăteşte scump în cele din urmă. Să ne reamintim doar că aşa-zisele stimulente fiscale pentru investitorii străini s-au dovedit, nu după mult timp, nesustenabile şi nu din vina cuiva anume. De plătit însă, au plătit mulţi dintre investitorii străini care s-au bazat în prea mare măsură pe “facilităţi fiscale”.

 

 

Modificarea repetată a regulilor în fiscalitate sau de comportament în reglementarea diferitelor activităţi dă peste cap  toate ipotezele pe care investitorii le-au avut iniţial. Asigurarea stabilităţii regulilor şi reducerea incertitudinii sunt mult mai importante decât căutarea unor “măsuri miraculoase”.

 

 

Guvernul trebuie să spună foarte clar ce urmează să se întample în următorii ani, care este direcţia de urmat, ce domenii de infrastructură vrea să dezvolte, care vor fi evoluţiile în reglementările de mediu, în standardizări, în asigurarea calităţii, în achiziţiile publice. Dacă aceste lucruri sunt clare, cu siguranţă cei care îşi asumă riscuri vor fi mult mai motivaţi să-şi dezvolte activităţile.

 

 

Ultimul lucru de care România ar avea acum nevoie ar fi creşterea unor impozite majore. În acelaşi timp, este o iluzie să crezi că simpla modificare a structurii unor impozite poate să facă bine economiei. Cel mai bun lucru la care ne-am putea gândi ar fi să ieşim din abordarea “expertului fiscal” atunci când vine vorba de politica fiscală şi să mutăm accentul pe o abordare economică.

 

 

Cu alte cuvinte, ştim că oamenii îşi schimbă comportamentul atunci când stimulentele se schimbă. Impozitele şi taxele sunt asemenea stimulente. Cum ştim că oamenii îşi vor schimba comportamentul ori de cate ori impozitele şi taxele se schimbă, dar in acelasi timp nu stim dinainte cum anume si-l vor schimba, trebuie sa accepti ca rezultatul asteptat atunci cand modifici fiscalitatea poate fi altul decat cel dorit.

 

 

Prin urmare, atunci când vine vorba de politici fiscale, ar fi bine să ne gândim la efectele deciziilor de politică asupra eficienţei alocării resurselor şi nu doar la posibile efecte de distribuţie a poverii fiscale sau, mai rău, doar la posibile câştiguri pentru buget şi, eventual, la costurile de administrare ale impozitelor.

 

 

 

După mai bine de 20 de ani, suntem  în situaţia în care vedem întreprinderi de stat care acumulează pierderi. Care este, după părerea dumneavoastră, cea mai buna soluţie pentru aceste companii de stat ce reprezintă o povară pentru bugetul statului?

 

 

Evident că soluţia pleacă de la regimul de proprietate. Este evident că aici, statul este un prost administrator. Dacă după 20 de ani ne aflăm în această situaţie şi refuzăm să acceptăm cel puţin management privat pentru administrarea unei companii care poate să rămână în continuare de stat, şi în anii viitori, ne vom reîntalni cu această problemă.

 

 

Este greu de înţeles de ce o companie de stat, singura care deţine infrastructura feroviară, continuă să piardă. Operatorii  de infrastructură de cale ferată sunt atât privaţi cât şi de stat, dar, oricum, nu au altă şansă decât să plătească pentru folosirea infrastructurii respective.

 

 

E greu de înţeles de ce o întreprindere care nu are niciun concurent  şi care are clienţi care fac afaceri profitabile, pierde. E greu de înţeles de ce o asemenea întreprindere nu recuperează ce are de recuperat de la utilizatorii privaţi sau publici. Din cauza faptului că nu recuperează şi nu-şi fixează niveluri de tarife astfel încât  să-şi acopere cheltuielile şi să obţină profit  prin care să-şi modernizeze infrastructura, respectiva companie mai acumulează şi datorii către furnizori.

 

 

În situaţia în care autorităţile decid că nu vor să privatizeze o asemenea companie de stat, se poate încerca soluţia managementului privat şi întărirea guvernanţei prin mai buna selecţie a celor care fac parte din consiliile de administraţie, după cum am şi discutat cu partenerii noştrii internaţionali.

 

 

În condiţiile în care există întreprinderi de stat pentru care nu se doreşte privatizarea, companiile respective pot fi gestionate pe strategii de echilibru, pentru a nu pierde, existând posibilitatea ca statul să le subvenţioneze măcar pentru a asigura resurse pentru noi investiţii.

 

Există peste tot în Europa asemenea cazuri, dar nicăieri în lumea performantă nu există situaţia din România în care un număr atât de mare de întreprinderi de stat generează pierderi uriaşe. Soluţiile nu trebuie să le inventam noi. Companiile de stat pot fi privatizate, pot funcţiona în condiţii de bună guvernanţă sau li se pot impune condiţii care să le permită să-şi desfăşoare exerciţiul financiar în condiţii de echilibru.

 

 

Cea mai  bună soluţie pentru companiile de stat care pierd este închiderea sau privatizarea lor. Dacă cineva îşi asumă riscurile să cumpere o asemenea companie şi vede în acest lucru o oportunitate pentru a dezvolta o activitate economică pe viitor, nu văd de ce decizia de privatizare să fie amânată.

 

 

 

Privatizarea companiilor de stat este pentru multe persoane un subiect delicat, iar unii îşi pun întrebarea ce facem dacă tot privatizăm…

 

 

Vă dau un exemplu. Să ne aducem aminte că în urmă cu 14 ani aveam nevoie de câţiva ani şi multe “pile” pentru a ne instala acasă un post telefonic. După privatizarea operatorului naţional de telefonie, după permiterea accesului investitorilor privaţi în acest domeniu, după construirea şi întărirea setului de reguli şi după liberalizarea tarifelor, consumatorii sunt mulţumiţi, s-au creat noi locuri de muncă şi printre primii plătitori de impozite sunt companiile de telecomunicaţii.

 

 

Nu mai departe de acum opt ani, o altă aşa zisă “perlă a coroanei” – compania naţională de petrol înregistra pierderi şi multi oameni ocoleau pompele ei de benzină de teama ca benzina pe care o pun în rezervor să nu fie amestecată cu apă. Dupa privatizare, noua companie este principalul contributor la bugetul de stat, locurile de muncă continuă să existe şi nimeni nu se mai îndoieşte de calitatea produselor ei.

 

 

Cu o privatizare sau cu două nu se face primavară, dar, evident, credibilitatea autorităţilor creşte şi incertitudinea potenţialilor investitori cu privire la direcţia în care se îndreaptă ţara se reduce.

 

 

Angajarea pe un asemenea drum, chiar dacă nu permite apariţia de rezultate spectaculoase imediate este un pas important pentru construirea credibilităţii necesare oricărui guvern  dintr-o ţară europeană. Guvernul arată astfel că este determinat să pună la dispoziţia sectorului privat cât mai multe resurse pe care acesta le căuta.