Prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.34/2009 privind rectificarea bugetara pe anul 2009 si masurile financiar-fiscale, exista acum trei impozite directe aplicabile comerciantilor (in sens de societati comerciale): cota unica de 16%, cota de 3% asupra veniturilor microintreprinderilor si impozitul minim. Impozitul pe profit de 16% sau impozitul pe venit de 3% pe cifra de afaceri nu se mai aplica daca acestea, prin prelevare de la contribuabil, au o valoare nominalamai mica decat impozitul minim. Am inteles ca Ministerul Finantelor doreste astfel sa reduca pe cat posibil evaziunea fiscala, intrucat nu poate cu 5.000 de controlori fiscali, cat are ANAF in toata tara, sa inspecteze 600.000 de intreprinderi. Insa Ministerul Finantelor a avut in vedere beneficiile pe care statul le-ar avea din aplicarea “impozitului minim”, ignorand sa arate beneficiile contribuabililor.
Din aceasta perspectiva, impozitul minim a fost prezentat ca o sanctiune si transfer de cost, chiar daca poate nu este asa. “Impozitul minim” afecteaza coerenta sistemului de impozite directe si, pe cale de consecinta, nu imbunatateste capacitatea de administrare, intrucat sunt trei sisteme de impozite directe ce trebuie urmarite cum se aplica la contribuabil, prin prisma veniturilor si a cheltuielilor deductibile. In ipoteza legii, “impozitul minim” se aplica subsidiar sistemului cotei unice si impozitului pe venitul microintreprinderilor, ceea ce face intreg sistemul incalcit. Asa incat, daca cineva traduce OUG nr.34/2009 intr-o limba straina, nu va intelege decat cu mare greutate ce este “impozit minim”, in conditiile in care mai trebuie sa conexeze aceasta interesanta lectura si cu prevederile Codului Fiscal.
Nu vreau sa fiu malitios cu inovatorii in materie fiscala, dar transparenta si simplitatea sunt principii greu de realizat. Daca ne uitam atent la cuantumul valoric al cotelor, mai cu seama la ultimul nivel, se poate constata ca “impozitul minim” favorizeaza marile intreprinderi, care vor vedea in noul impozit un mijloc de a plati mai putin decat prin sistemul de 16%. In schimb, o parte dintre microintreprinderi percep “impozitul minim” drept un cost suplimentar care le reduce consumul, adica ce viza de la inceput si obsesiv Ministerul Finantelor. Asa incat, la extremitati, atat marile intreprinderi, cat si microintreprinderile vor cauta prin mijloace diferite sa fraudeze legea, desi pana acum poate nu au facut-o. Cei care profeseaza evaziunea fiscala o vor face si in continuare.
Eficienta impunerii prin asigurarea stabilitatii pe termen lung, care figureaza drept principiu in art. 3 din Codul Fiscal, este pusa intre paranteze de acest impozit minim, desi se urmareste contrariul. Introducerea “impozitului minim” tocmai a trecut cu vederea acest principiu si nu garanteaza obtinerea de venituri fiscale in cuatumul anuntat de Ministerul Finantelor, mai cu seama ca ceea ce s-a gandit initial privitor la configuratia acestui impozit s-a schimbat substantial sub presiunea confederatiilor patronale. As sustine chiar ca, desi au facut mare scandal pe tema “impozitului minim”, confederatiile patronale au pacalit Ministerul Finantelor prin fixarea cotelor valorice la acest impozit.
