Ca să vă faceţi o idee ce înseamnă 2 miliarde de euro, gândiţi-vă că atât a costat Casa Poporului, obiectiv realizat în 10 ani. Nu este nimic rău că România se  împrumută pe pieţele financiare internaţionale, pentru că aşa fac toate ţările dezvoltate. Chinezii, japonezii şi belgienii sunt cei mai mari creditori ai americanilor. România trebuie să fie tot timpul cu împrumuturi pe pieţele financiare pentru a-şi dezvolta economia, pentru a vedea cum este privită de investitori, pentru a avea deschisă uşa bancherilor lumii tot timpul, dar şi pentru a deschide uşa companiilor private din România care au nevoie de finanţare externă. Acest împrumut luat la începutul lui 2018 nu reprezintă o excepţie, ci face parte din procesul de refinanţare a datoriei statului din acest an, proces care depăşeşte vreo 12  miliarde de euro în lei şi valută. Problema intervine atunci când aceşti bani, plătiţi scump, ajung să fie folosiţi pentru plăţile curente, începând de la plata creşterilor salariale şi de pensii, până la achiziţiile la suprapreţ de consumabile şi servicii.
Furia oamenilor este că nu văd în faţa ochilor nimic palpabil, care să poată fi dat ca exemplu pozitiv: am luat un miliard de euro sau 10 miliarde de euro pentru a face o autostradă care să traverseze munţii, de exemplu; am luat un miliard de euro pentru a face o sală de concerte în Bucureşti. Nici nu mai contează cât costă construcţia, important este că s-a făcut ceva cu banii. Dacă dăm timpul înapoi, acum 40-50 de ani România, prin guvernele comuniste, a luat bani de la băncile internaţionale pentru a realiza electrificarea şi industrializarea economiei. Gândiţi-vă că în 1980 România avea o datorie externă de 12 miliarde de dolari, la un PIB de 30 de miliarde de dolari. CITEȘTE continuarea, aici