Iar timpul, singura resursă pe care niciun ministru de Finanțe nu o poate refinanța și pentru care Bruxelles-ul nu a inventat încă o linie de finanțare, trece.
O țară nu stă pe loc atunci când politica stă pe loc
Avem uneori această reprezentare aproape infantilă asupra crizei politice: dacă nu există un guvern cu puteri depline, țara intră într-un fel de pauză. Ca atunci când apeși „pause” pe Netflix, mergi până la frigider și te întorci când ești pregătit pentru următorul episod. Doar că economia nu are telecomandă, iar demografia și datoria publică nu cunosc interimatul. Inflația nu spune: „Aștept și eu să vedem cine ia Finanțele”. Un pacient care așteaptă un tratament nu poate fi informat că reforma sanitară revine după formarea coaliției. Un antreprenor care trebuie să decidă dacă investește câteva milioane de euro nu poate trece în Excel, la rubrica „risc politic”, formula „vedem noi”. O companie internațională care alege între România, Polonia, Cehia sau Ungaria nu organizează o ședință de board ca să constate cât de simpatică este țara noastră în ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplă ca un spectacol pe scena politică. Capitalul poate fi extraordinar de lipsit de sentimente, iar cifrele actuale - suficient de incomode încât să nu permită luxul unei asemenea suspendări.
Comisia Europeană estimează pentru România o creștere economică de numai 0,1% în 2026, după 0,7% în 2025. Deficitul bugetar este proiectat la aproximativ 6,2% din PIB în acest an, iar datoria publică este estimată să urce de la 59,3% din PIB în 2025 la 61,6% în 2026 și la aproximativ 63,4% în 2027. Inflația medie estimată pentru anul acesta este de 7%.
Acestea sunt cifre reci, care nu țipă la televizor. Adică un deficit de 6,2% nu apare seara la televizor, supărat, în prime-time. Datoria publică nu organizează protest. Productivitatea nu intră în direct prin telefon. Dar schimbă o țară.
Mai mult, Comisia avertizează că instabilitatea politică internă poate submina încrederea investitorilor în traiectoria ajustării fiscale. Cu alte cuvinte, politica devine una dintre variabilele din decorul economiei. Discutăm despre instabilitate politică suprapusă peste fragilitate fiscală.
Iar combinația este... bombă! Pentru că statele, asemenea oamenilor, își permit mai ușor crize existențiale atunci când au bani în cont. România nu este tocmai în acel moment.
Cui îi folosește?
Și atunci apare întrebarea care ar trebui adresată fără conspiraționism și, dacă se poate, fără obișnuita distribuție românească în care în primele zece minute aflăm deja că de vină sunt Bruxelles-ul, serviciile, corporațiile, rușii, americanii și probabil cineva din Voluntari: cui îi trebuie o țară fără Guvern?
Poate că răspunsul cel mai corect este: nu trebuie neapărat să existe cineva care și-o dorește.
Este suficient să existe suficienți actori pentru care costul blocajului este mai mic decât costul compromisului!
Aceasta este una dintre marile patologii ale politicii. O criză colectivă poate continua foarte mult timp atunci când, individual, fiecare participant consideră că mai are ceva de câștigat dacă așteaptă. Un partid își conservă electoratul, altul evită să deconteze măsuri nepopulare, altul speră la alegeri în timp ce altul negociază ministere. Un partid nu vrea să fie asociat cu austeritatea, altul privește sondajele, altul probabil privește ministerele din nou... Și interesant este că fiecare raționament poate fi perfect logic, privit separat. Dar toate împreună pot produce un rezultat profund ilogic pentru țară.
Este ceea ce teoria jocurilor ne-a învățat demult: comportamente individual raționale pot produce rezultate colective proaste. Nu trebuie să fii Machiavelli. Uneori este suficient să fii foarte atent la propriul interes și foarte puțin atent la suma intereselor tuturor. Problema apare atunci când politica începe să semene cu o masă la restaurant la care șase oameni încearcă să decidă cine plătește nota, iar fiecare explică foarte convingător de ce nu el. Restaurantul nu este impresionat de calitatea argumentelor. La sfârșit, nota tot trebuie plătită.
România nu are nevoie, așadar, de o conspirație pentru a ajunge într-un blocaj. Îi este suficientă o sumă de interese perfect explicabile. Ceea ce, dacă stăm bine să ne gândim, este chiar mai puțin reconfortant.
Dar cine plătește timpul?
Piețele financiare au început deja să pună un preț pe incertitudine. La începutul lui octombrie, Reuters relata că blocajul politic de cinci luni pusese presiune pe leu și împinsese randamentele obligațiunilor românești pe zece ani cu aproximativ 60–80 de puncte de bază în sus în numai două săptămâni. Cele trei mari agenții de rating mențin România la limita inferioară a categoriei recomandate investițiilor, cu perspective negative. Aici politica încetează să mai fie spectacolul acela îndepărtat în care niște oameni vorbesc foarte mult la televizor și devine economie „apropiată”. Atenție! Un rating de țară nu este o notă dată politicienilor, adică nu primește nimeni carnetul acasă și nu semnează părinții. Este un preț pe care îl plătim cu toții.
Când statul se împrumută mai scump, dobânda aceea nu rămâne într-un terminal Bloomberg, într-o încăpere cu oameni care poartă cămăși foarte albe și par să știe ce este un CDS. Ea intră în bugetul României. Și ce ar trebui să înțelegem cu toții este faptul că banii folosiți pentru dobânzi sunt bani care nu mai pot fi folosiți în altă parte: pentru spitale, școli, autostrăzi, apărare, investiții, administrație sau orice alt lucru despre care vom spune ulterior că „statul ar trebui să facă ceva”.
Necesitățile de finanțare ale României sunt mari, iar acumularea datoriei transformă credibilitatea fiscală dintr-o discuție pentru economiști într-o problemă politică fundamentală. OECD avertizează că, în pofida consolidării recente, traiectoria datoriei rămâne problematică și că România are nevoie de o strategie fiscală credibilă pe termen lung. Tradus din „afacereză”, înseamnă că nu este suficient să spui că vei cheltui mai puțin, ci trebuoe să te și creadă cineva.
Iar credibilitatea are o proprietate prețioasă, dar care poate fi și foarte neplăcută: se construiește greu și se pierde repede.
Instabilitatea costă
Cea mai importantă distincție pe care ar trebui să o facem este aceea dintre funcționarea statului și guvernarea statului. Un stat modern are inerție instituțională - și este foarte bine că o are. Adică
ambulanțele nu așteaptă învestirea unui cabinet, profesorii merg la școală, polițiștii merg la serviciu, pensiile se plătesc, ANAF trimite în continuare notificări - dovadă reconfortantă că există lucruri în România pe care nici cea mai gravă criză politică nu le poate opri.
Ațadar, administrația continuă. Dar administrația și guvernarea nu sunt același lucru! Statul poate administra urgența. Dar administrarea urgenței nu este guvernare. Guvernarea înseamnă să alegi ce construiești peste cinci ani, nu doar ce factură plătești vineri. Înseamnă priorități, reforme, bugete, legi, negocieri europene, investiții și, mai ales, asumare. Înseamnă să spui nu numai „avem bani până luna viitoare”, ci și „iată cum vrem să arate această țară peste zece ani”.
Un interimat nu poate decide cu aceeași forță unde construim următoarea centrală, următorul spital, următoarea infrastructură critică, ce reformă fiscală ducem până la capăt sau ce tip de stat vrem să finanțăm. La noi, firește, și cu guvern deplin unele dintre aceste decizii au avut nevoie de o anumită perioadă de reflecție. Uneori de câteva decenii. Dar aceasta este deja altă tradiție instituțională...
Există și o economie a nehotărârii
Despre instabilitatea politică vorbim, de obicei, în termeni intenși: curs, bursă, rating, deficit. Dar există și un cost mai discret al acesteia, care este imposibil de măsurat într-un comunicat de presă. Și aici este vorba despre economia lucrurilor care nu se întâmplă, adică despre investiția amânată, angajarea care nu se mai face, proiectul public care așteaptă o semnătură și altele asemenea.
Economia nu înregistrează ușor ceea ce nu s-a întâmplat și tocmai de aceea costul indeciziei este atât de ușor de subestimat. Cu alte cuvinte, dacă o fabrică se închide, avem o știre.
Dacă o fabrică nu se mai deschide, avem... nimic!
Mai există un efect despre care vorbim prea puțin - instituțiile au... psihologie, în sens organizațional. Un minister în care conducerea politică este temporară se comportă diferit față de un minister în care există un mandat clar. Funcționarii devin mai prudenți. Deciziile controversate sunt împinse în viitor. Nimeni nu dorește să fie autorul unei semnături despre care următorul ministru va întreba, peste două săptămâni, cu sprânceana ridicată. Din acest punct de vedere, România are probabil o contribuție originală la filosofia timpului administrativ: documentul poate exista simultan și în lucru, și blocat.
O țară poate pierde enorm nu doar prin decizii greșite, ci și prin viteza redusă a deciziilor corecte.
Poate că adevărata problemă este diferența dintre „stat” și „țară”. România are o particularitate fascinantă: de multe ori, țara pare să meargă înainte mai repede decât statul. În ultimii douăzeci de ani, România reală a învățat să supraviețuiască extraordinar de bine imperfecțiunilor României administrative. Ne-am făcut propriile soluții: când școala nu este suficientă, plătim meditații, când sistemul medical nu răspunde suficient de repede, mergem la privat, dacă ne permitem, când transportul public nu ajunge, luăm mașina, când administrația este lentă, angajăm consultant. Am devenit o societate foarte bună la improvizație.
După trei decenii de democrație, România pare să fi dezvoltat o relație complicată cu ideea însăși de guvernare. Cerem politicienilor să negocieze, dar îi acuzăm când fac compromisuri. Cerem reforme, dar protestăm când reformele ne afectează. Cerem reducerea deficitului, dar fiecare categorie socială consideră, absolut firesc, că reducerea ar trebui începută de la ceilalți. Vrem un stat mai suplu și simultan mai multe servicii publice. Taxe mai mici și cheltuieli mai mari. Mai puțini bugetari și administrație mai rapidă. Mai puțină datorie și mai multe investiții. Autostrăzi, spitale, școli, pensii, salarii, apărare, digitalizare și, dacă se poate, să nu coste nimic.
Este probabil singurul program economic care ar câștiga alegerile cu 100%. Toate aceste dorințe sunt legitime separat. Împreună, matematica devine imposibilă.
A guverna înseamnă, inevitabil, a alege. Dacă dai mai mult „aici”, există mai puțin „dincolo”.
Dacă reduci un deficit, fie crești venituri, fie reduci cheltuieli, fie faci o combinație între cele două. Nu există o a treia ușă secretă în Ministerul Finanțelor în spatele căreia stau niște miliarde pe care miniștrii anteriori au uitat să le observe. De aceea guvernarea este, în esență, arta de a distribui nemulțumirea.
România ultimelor două decenii este și povestea unei convergențe economice remarcabile. OECD arată în raportul său economic din 2026 că România a realizat o apropiere impresionantă de nivelurile de venit și productivitate ale economiilor dezvoltate. Fondurile europene au susținut investițiile, infrastructura și modernizarea, iar integrarea europeană a schimbat profund economia românească. România este și candidat la aderarea la OECD, iar Luca Niculescu a coordonat procesul de aderare înaintea desemnării sale pentru funcția de premier. Cu alte cuvinte, România nu este o țară care nu poate. Aceasta este, de fapt, partea enervantă.
Tocmai de aceea crizele noastre politice sunt atât de frustrante. Nu vorbim despre o țară fără resurse. Nici despre una fără oportunități. Vorbim despre o țară care riscă periodic să fie mai puțin performantă decât propriul ei potențial. Incapacitatea de a transforma resursele în viitor este cea mai costisitoare formă de sărăcie. România seamănă cu omul foarte talentat despre care toată familia spune de douăzeci de ani că „dacă s-ar pune puțin pe treabă...”.
România îmbătrânește, iar populația activă este sub presiune. OECD identifică declinul populației de vârstă activă drept una dintre marile constrângeri pentru creșterea viitoare.
Înseamnă mai puțini oameni care muncesc și mai mulți oameni care trebuie susținuți.
Mai există un lucru pe care o discuție despre România anului 2026 nu îl poate ignora.
Geografia. Suntem la frontiera estică a Uniunii Europene și a NATO, lângă un război care a schimbat arhitectura de securitate a continentului. Marea Neagră nu mai este de mult o expresie din manualul de geografie, ci un spațiu strategic major. Republica Moldova privește spre Uniunea Europeană. Ucraina continuă să redefinească securitatea europeană. Statele europene își cresc cheltuielile de apărare și își regândesc industriile strategice. În acest context, România este o țară de frontieră. Iar o țară de frontieră are nevoie de infrastructură, de energie, de apărare, de diplomație, de instituții, de predictibilitate. Și, da, de un Guvern.
Nici Moscova, nici Washingtonul, nici Bruxelles-ul și nici piețele globale nu își organizează calendarul după consultările politice de la București. România are poate cea mai mare relevanță strategică din ultimele decenii exact într-un moment în care politica internă îi consumă energia în negocieri despre propria guvernare.
Există o voluptate a demolării în politica românească. Moțiunea. Demisia. Retragerea sprijinului. Scandalul. Ruptura. Excluderea. Declarația de la ora 18:00 în care aflăm că „în aceste condiții nu se mai poate continua”. Până a doua zi, când, în anumite condiții, se poate continua.
România a ajuns acum la a patra nominalizare pentru funcția de prim-ministru în cinci luni. Fiecare partid are dreptul să negocieze, să impună condiții, să refuze participarea la guvernare și să își calculeze costurile electorale. Cu cât partidele democratice demonstrează mai mult că nu pot produce guvernare, cu atât devine mai seducătoare ideea că problema este însăși negocierea.
Suntem obișnuiți să ne imaginăm declinul unei țări dramatic. Piețe pline. Revoluții. Faliment. Instituții închise. Steaguri coborâte. Muzică gravă în documentarul care se va face ulterior.
Istoria modernă ne arată însă că degradarea instituțională poate fi mult mai banală. Țara continuă să funcționeze: metroul vine, salariul intră, magazinele sunt deschise, Glovo ajunge.
Netflix merge și Instagramul știe în continuare ce pantofi voiai să cumperi înainte să știi tu.
Și, undeva în fundal, un investitor renunță, un medic pleacă, un antreprenor mută compania, un tânăr își cumpără bilet doar dus, un funcționar foarte bun descoperă că performanța și mediocritatea sunt remunerate aproximativ la fel și trage concluzia logică.
Când știrea despre a patra nominalizare de premier este citită între vreme și scorul meciului, apare concluzia „Toți sunt la fel, nu se schimbă nimic, nu contează cine vine”.
Cui îi trebuie, deci, o țară fără Guvern?
Adversarilor externi le-ar conveni, desigur, o Românie slabă. Actorii financiari pot profita uneori de volatilitate. Dar ar fi prea simplu să încheiem aici. Uneori, o țară fără Guvern nu trebuie să fie „nevoia” cuiva. Se întâmplă, pur și simplu atunci când prea mulți oameni importanți descoperă că pot trăi foarte bine și fără să rezolve problema.
România va avea, până la urmă, un Guvern. Întotdeauna are. Se vor împărți ministerele, se vor fotografia noii miniștri pe treptele Palatului Victoria, vom afla pentru a mia oară că „greaua moștenire” este mai grea decât se credea și fiecare va începe să explice de ce n-a putut face ceea ce promisese că va face. Eu aș păstra totuși o întrebare pentru ziua aceea: dacă pentru a ocupa puterea se găsesc mereu oameni, de ce, când vine vremea s-o exercite, România pare de fiecare dată atât de singură?
