Semnele de redresare economică din Statele Unite se înmulţesc – şi cu ele posibilităţile ca preşedintele Obama să fie reales. Dar două crize internaţionale ameninţă să aducă furtuna peste parada americană: dezastrul datoriilor suverane europene şi războiul ciudat împotriva programului nuclear al Iranului. Majoritatea comentatorilor tratează aceste două crize separat. Dar în realitate ele reprezintă două faţete ale aceleiaşi crize. Să‑i spunem criza euraniană.
Legătura a ieşit la suprafaţă pe 15 februarie, când ministrul iranian al petrolului a ameninţat să oprească exporturile către şase state europene, într‑o încercare de a preveni embargoul Uniunii Europene asupra importurilor din Iran, embargou ce devine efectiv pe 1 iulie. La prima vedere, părea să fie doar o versiune nouă a unui vechi şiretlic: dacă cineva te ameninţă cu sancţiuni, încearcă să te răzbuni primul. Tipic pentru asemenea situaţii, avertismentul a coincis cu transmisia televizată a momentului în care preşedintele iranian Ahmadinejad a inserat personal într‑un reactor din Teheran prima tranşă de combustibil nuclear fabricat în Iran (în timp ce incanta versete din Coran). Dar şi cu arestarea a trei iranieni suspectaţi că plănuiau atacuri asupra unor diplomaţi israelieni din Bangkok, în Thailanda.
Toate par o reminiscenţă a unor scene de film, cu tipul de gangster întruchipat de Jimmy Cagney în prima parte a secolului trecut: micuţul care încearcă să-şi intimideze oponenţii mai masivi manifestându‑se ca un psihopat.
Dar aparenta nebunie a Iranului ascunde un sistem.
Mai întâi, observaţi ce ţări ameninţă Teheranul cu tăierea exporturilor de petrol: Franţa, Grecia, Italia, Olanda, Portugalia şi Spania. Patru din cele şase aparţin, împreună cu Irlanda, clubului „PIIGS“, ţări din zona euro afectate de deficite cronice. Nu este vorba exclusiv de deficite financiare (decalaj între cheltuielile guvernamentale şi veniturile din taxe). Experţii acordă de multă vreme atenţie sporită deficitelor comerciale ale PIIGS, care sunt mai mari şi mai vechi decât cele fiscale. Potrivit lui Martin Wolf de la „Financial Times“, dezechilibrul major din centrul crizei euro îl reprezintă deficitul comercial şi cel de servicii dintre statele PIIGS şi aşa‑numitul miez al zonei: Germania.
Dar povestea nu se opreşte aici. După cum a subliniat recent prietenul meu Kevin Harrington, ţările PIIGS înregistrează un deficit masiv şi faţă de statele producătoare de petrol şi în special faţă de cele din Orientul Mijlociu. Potrivit CIA, importurile de petrol ale acestor state se ridicau la aproximativ 4,6 milioane de barili pe zi în 2008. Pentru Uniunea Europeană ca întreg, cifra era de 18,2 milioane, din care doar o treime provenea din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (Statele Unite importau 11,3 milioane de barili zilnic, cu o cotă de aproximativ o cincime provenind din regiunile repective).
Este adevărat, Iranul nu este un exportator gigantic către Europa. Potrivit Departamentului de energie american, vânzările totale către UE au înregistrat anul trecut o medie de 450.000 de barili pe zi. Dar peste 70% din cantitate a mers în Italia şi Spania, în timp ce Grecia importă o treime din necesarul său de petrol din Iran. Cazul Portugaliei este cel mai interesant, odată ce, dacă Grecia este exclusă din zona euro (un scenariu ce pare tot mai probabil), Portugalia e următoarea pe listă. În decembrie 2011, deficitul comercial portughez cu şase state exportatoare de petrol era mai mult decât dublu ca mărime, comparativ cu deficitul faţă de Germania.
În consecinţă, problemele Europei se întind mult mai departe de dansul macabru al deficitelor în spirală, pe care bugetele de austeritate dictate de Germania nu fac altceva decât să îl agraveze. Pe deasupra problemei de notorietate cu demografia, care falimentează statele asistenţiale de pe acest continent, există această dependenţă energetică cronică. Mulţumită noilor surse de combustibili fosili ca şistul bituminos, Statele Unite au găsit o cale de a scăpa de această dependenţă. Europa, nu.
„Eurabia“ este un termen inventat acum câţiva ani de scriitoarea Bat Ye’or, născută în Egipt, pentru a descrie consecinţele culturale ale deceniilor de imigraţie musulmană în Europa. Dar există şi Eurania: legătura dintre Europa şi petrolul din Orientul Mijlociu (slabă consolare că dependenţa energetică faţă de Rusia şi alte foste state sovietice este chiar mai mare).
Toate aceste lucruri ne ajută să înţelegem ce încearcă să obţină iranienii cu ameninţarea lor de oprire a exporturilor de petrol în anumite ţări europene. Dependenţa energetică are consecinţe geopolitice – cum ar fi reducerea mijloacelor de influenţă asupra unui exportator de petrol. Dacă fie şi zvonul unei tăieri a exporturilor iraniene poate trimite preţul petrolului peste 120 de dolari barilul, ce s‑ar întâmpla dacă Iranul şi Israelul şi‑ar întoarce cu adevărat cărţile pe faţă? Răspuns: şi mai multe necazuri economice în Europa, lucru care îi dă Bruxelles‑ului un imbold puternic să evite asemenea evoluţie.
Iată de ce, chiar dacă guvernul său ameninţă să oprească exporturile de petrol către Europa, negociatorul‑şef al Iranului, Saeed Jalili, a declarat recent că este gata de noi discuţii pe tema nucleară „de manieră constructivă“. Ceea ce se traduce prin începerea unor noi discuţii „care să bage fitile între Europa şi Israel“.
Eurania nu se află pe nici o hartă. Dar există în statisticile comerciale, dacă vrei să o cauţi.
