Efectele negative se regasesc cu precadere in nivelul deficitului extern, estimat sa ajunga la un nivel de aproape 14% din PIB de catre pesimisti, respectiv la vreo 12%, in cazul optimistilor. Si inflatia a luat-o razna la sfarsit de an.
Inutil sa se caute vinovatii. In carca Guvernului chinuit de la Palatul Victoria sau a truditorilor cu politica monetara de la BNR nu pot fi puse nici seceta, nici criza mondiala a creditelor. La inceputul anului, cand sarbatoream succesul aderarii la Uniune, acestea nu erau previzibile.
Cresterea salariilor peste productivitate, a consumului mult peste capacitatea economiei romanesti de a oferi in contrapartida marfuri si servicii, chestiuni care nu dau bine din unghiul macroeconomic, erau de asteptat. Si as spune ca erau de neevitat.
Ce politician ar fi putut, de pilda, sa propuna inasprirea fiscalitatii sau ingradirea creditarii, in fine, cine poate spune ca majorarea pensiilor nu era un demers social necesar? Politica, fie ea si economica, nu se poate face doar cu gandul la nenorociri, si nici in dispretul dorintei de a trai mai bine al cetatenilor. Ce este, totusi, de facut cu amenintarea reprezentata de deficitul extern, a carui corectie este estimata de analisti drept inevitabila? Politica monetara nu poate si nici nu trebuie, teoretic, sa intervina direct, cea comerciala s-a mutat la Bruxelles.
