Despre competitivitate (3)

Teoretic, acesta poate fi stabilit de consiliile locale oriunde intre 0,25% si 1,5% din valoarea de inventar a cladirii si nu cred ca a fost nicio surpriza ca cele mai multe dintre consiliile locale au adoptat cota maxima, de 1,5%. Cum baza de calcul depinde de valoarea de inventar, impozitul poate creste chiar si de patru ori in urma vanzarii cladirii catre un nou proprietar. Astfel, se poate ajunge ca impozitul pe cladire sa depaseasca valoarea chiriei pe patru luni!

In practica, “leacul” pentru aceasta problema a venit destul de rapid, si anume proprietatile comerciale (cladiri de birouri, hoteluri, mall-uri) nu se mai vand ca atare, ci se vand companiile care le detin, astfel incat valoarea de inventar a cladirii sa nu fie afectata de schimbarea proprietarului.

In plus, mai apare un fenomen: multe cladiri cu destinatie comerciala sunt construite/detinute de persoane fizice, impozitul fiind in acest caz chiar si de 100 de ori mai mic. Astfel de diferente duc in mod cert la distorsiuni concurentiale si, din pacate, incurajeaza dezvoltarile imobiliare facute de persoane fizice, adica exact zona in care se manifesta cel mai puternic munca la negru si evaziunea fiscala...

Care ar fi solutia? Impozitul sa nu mai fie calculat pe baza valorii de inventar, ci pe baza unei grile de valori, similara cu cea existenta pentru persoanele fizice. In plus, diferentierea intre cotele de impozit nu

ar trebui sa se mai faca in functie de proprietar (persoana fizica sau juridica), ci in functie de destinatie (cladire cu destinatie comerciala sau cu destinatie de locuit). S-ar elimina astfel orice distorsiune concurentiala, s-ar stimula investitiile in cladiri noi, prin reducerea impozitului, si chiar s-ar putea aduce mai multi bani la bugetele locale, prin impozitarea corespunzatoare a cladirilor pentru care acum se plateste prea putin, fie prin detinere de catre persoane fizice, fie prin subevaluare.