Griji ar trebui să-şi facă guvernul de la Berlin, dar nu din cauza noului preşedinte Francois Hollande, ci din cauza Franţei însăşi. Alegerile prezidenţiale au demonstrat o reorganizare profundă a forţelor politice, iar combaterea gradului de îndatorare şi creşterea economică au ajuns într-o contradicţie evidentă. Creşterea datoriei suverane – care ne-a adus în situaţia în care suntem azi – începe să fie legitimată de nevoia de relansare a economiei. Raţionamentul e logic, căci de unde altundeva ar urma să vină banii pentru cheltuielile cu programe conjuncturale?
Vedem cum un preşedinte în Franţa şi un guvern în Olanda au fost debarcaţi din raţiuni europene. În 2009, ambele state respingeau prin referendum noua Constituţie Europeană, astăzi ele resping Pactul Fiscal. În Franţa, extremele politice au însumat la prezidenţiale peste 30% din sufragii. Dacă Francois Hollande nu va reuşi să frâneze valul datornicilor, tandemul cu Germania va fi desfiinţat definitiv. Parisul va face parte din aşa numita uniune sudică în care o serie de state în dificultate acuză Germania că vrea să le ruineze economiile prin cererile de cheltuire responsabilă a banului public. Alegerile din Grecia şi, probabil, cele din Olanda din septembrie vor radicaliza poziţiile.
E drept că fără Franţa nu merge nimic în UE, dar ce ar merge oricum în situaţia în care Franţa se ascunde în cochilia antiglobalizare şi vrea investiţii care nu sunt altceva decât subvenţii mascate? Şi nici măcar nu ar trebui să fim surprinşi, ne arată istoria. Parisul este într-o euforie reformatoare marca „de Gaulle", un lider excentric care în timpul Războiului Rece vedea America drept un depozit de armament, în 1965 părăsea Consiliul European, în 1966 ieşea din structurile de comandă NATO şi în 1960 vroia să subordoneze Comisia Europeană statelor membre pentru că nu era de acord cu PAC. În acele vremuri, Germania avea o influenţă redusă sub cancelarii Adenauer şi Erhard. Astăzi situaţia e cu totul alta.
