Două teze false: Sărăcia ca vină și bogăția ca virtute

de Pavel Lucescu

Săracii sunt săraci pentru că sunt leneși. Asta îți vor spune, majoritatea dintre cei care, material vorbind, o duc foarte bine. Am auzit-o de atâtea ori de la persoane altfel destul de diferite, încât n-am aproape nicio îndoială că în mintea lor a devenit un soi de axiomă. M-am întrebat de multe ori de unde această teză atât de dragă celor mai mulți dintre cei avuți și în timp am ajuns la câteva concluzii pe care o să încerc să le ”descarc” aici, explicând totodată și de ce mi se pare un subiect extrem de important.

O primă observație: cu cât ești mai bogat, cu atât ești mai convins de teza asta. A doua: Teza conform căreia săracii sunt săraci pentru că sunt leneși conține în ea o judecată morală. A fi sărac e rezultatul unui defect personal, lenea fiind considerată astfel, prin urmare ești singurul vinovat de faptul că nu ești ca noi, cei care avem. Nu ai pentru că nu faci nimic ca să ai.

În varianta hard, a așa numitei ”evanghelii a prosperității”, o ideologie politico-religioasă născută în Statele Unite, sărăcia e rezultatul unei vieți păcătoase, pe când a fi bogat e semn de virtute, dovadă că ești un ”ales al Domnului”. E varianta ”duhovniciască” a zicerii ”dacă ești deștept, de ce nu ai bani?”, atribuite de altfel tot americanilor: dacă ești credincios, de ce nu ai bani? Altfel spus, nu ai bani, pentru că ești păcătos.

Plecând de la aceste două observații, ipoteza mea e că această teză a sărăciei ca rezultat al lenei, deci ca vină personală, are ca rădăcină nevoia, conștientă sau nu, a celor care o susțin de a scăpa ei înșiși de un soi de sentiment de vinovăție.

Orice om cu o situația materială foarte bună știe în adâncul ființei sale că, pe lângă unele calități personale care l-au ajutat să acumuleze avere, un rol important în dobândirea acesteia l-a jucat și șansa, întâmplarea sau norocul. Adică factori pe care nu avea cum să-i controleze și cu care, prin urmare, nu se poate lăuda, pe care nu și-i poate atribui.

Evident, unii dintre cei bogați recunosc uneori și rolul întâmplării, dar până și aici își găsesc un merit: norocul ți-l faci singur. Și e greu să-i combați. Într-adevăr, uneori, norocul care-ți aduce un câștig, întâmplarea fericită care ți-a oferit la un moment dat un avantaj competitiv, poate fi consecința bănuită sau nebănuită a unor eforturi anterioare, a construirii unui context favorabil sau a plasării conștiente într-un asemenea context. Un exemplu banal e alegerea educației ca factor de creștere a șanselor de a te realiza în viață. Dar nici acest argument, al norocului pe care ți-l faci singur, nu ține până la capăt. Pentru că vorbim aici mai degrabă de o excepție.

Însăși ideea de a-ți crea contexte favorabile sau de a te plasa în ele, conștient că de-acolo se poate ivi cândva o șansă de câștig, e tot o chestiune de șansă. Pentru că unii, pur și simplu, nu au nici măcar această șansă. Oricât s-ar strădui, oricât de harnici ar fi, oricâte sacrificii ar face, mediul în care s-au născut, oamenii de care e înconjurat nu-i permit să evolueze. Iar excepțiile, des invocate de unii, nu fac decât să confirme regula: unele medii, unele comunități care ”ucid” aproape orice șansă și speranță de mai bine. Și nu e neapărat din vina lor.

Dar dincolo de aceste situații particulare, a unor medii sau comunități dezavantajate sau marginalizate, pe care până la urmă până și mulți dintre cei bogați le recunosc ca atare și unii chiar încearcă să le ajute, există un adevăr pe care cei mai mulți dintre cei ce-i acuză pe săraci de lene nu-l știu sau nu vor să-l accepte. Și anume că sărăcia e rezultatul unei proaste construcții societale, de care principalii responsabili sunt tocmai cei bogați, care, de regulă, sunt și cei care dețin puterea reală. Intrebat într-un interviu acordat spomedia.ro despre intenția guvernului de a supune elevii unor teste anti-drog ca măsură de combatere a consumului, medicul psihiatru Eugen Hriscu făcea următoarea observație, citez: ”Unul din felurile în care faci un animal depresiv, de exemplu șobolanul, este să-l pui într-o cutie cu pereții înalți și să bagi curent electric care să-l curenteze la lăbuțe. Mai întâi șobolanul încearcă să scape, dar pereții sunt atât de înalți încât nu poate, iar la un moment dat înțelege că nu are cum să scape și că șocul acela va veni și el nu are ce să facă. Se numește modelul neputinței învățate, “learned helplessness”. Atunci își scade energia, nu mai sare, nu mai încearcă să mai facă nimic, stă într-un colț și zace.” Și, adaugă medicul: ”Mie mi se pare că modelul ăsta în România se aplică foarte mult. Pare că absolut nimic din ce facem nu poate să ducă la un rezultat mai bun. În sănătate, în educație, oriunde.”

Este fix ce se întâmplă cu cei săraci. În cele mai multe cazuri, săracii sunt astfel pentru că au fost aduși în situația de ”learned helplessness”, de neputință învățată. De cine? În principal, tocmai de cei care-i acuză de lene. De cei bogați și puternici care dictează, pentru că au pâinea și cuțitul, modelul de societate în care trăim. Un model care să le permită să se îmbogățească, un model prin care-și ”fac norocul” cu mâna lor, un model care ridică ziduri tot mai înalte între ei și ceilalți. Și ei știu asta. Și au nevoie de un ”vinovat” și l-au găsit: săracul e sărac pentru că e leneș.