În urmă cu treizeci de ani, Germania căuta încă soluții de depozitare a gunoaielor și de reducere în același timp a costurilor cu salubrizarea. Pentru o țară care produce 30 de milioane de tone de gunoi anual, distrugerea lui era o adevărată provocare. „Până am aflat ce trebuie făcut, am cheltuit o grămadă de bani“, povestește Hans‑Joachim Fuchtel, secretar de stat în Ministerul Muncii german. La începutul anilor ’90, însă, statul german a luat una dintre cele mai importante decizii: introducerea sistemului dual de gestionare a deșeurilor. Iar sortarea devenise obligatorie. Decretul, în vigoare și astăzi, prevede recuperarea a 60–70% din deșeurile de plastic (PET‑uri), 75% a deșeu­rilor din hârtie și carton și 75% a celor din sticlă.


GARANȚIA RECICLĂRII. Nu toate ambalajele pot fi reciclate însă, drept care era nevoie de un element care să facă diferența. Producătorii au realizat că cel mai bine ar fi pentru ei să se organizeze într‑o asociație nonprofit – așa a apărut DSD (Duales System Deutschland GmbH). Fiecare producător plătește o taxă pentru a deveni membru DSD și primește în schimb dreptul de a imprima sigla „Der Grüne Punkt“ („Punctul verde“) pe fiecare ambalaj de‑al său care trebuie reciclat. Cumpărătorul știe astfel ce poate fi reciclat și ce nu. Taxele diferă în funcție de tipul materialului din care este făcut ambalajul, greutate și numărul de produse, DSD luând în calcul, evident, și acoperirea costurilor cu colectarea, sortarea, tratarea și reciclarea diferitelor materiale. Deșeurile care poartă marca „Punctul verde“ sunt acceptate de orice companie de reciclare, marca însemnând de fapt garanția că acel producător este membru DSD (deci plătește o taxă) și se conformează legilor germane.


„Punctul verde“ a fost gândit inițial doar pentru plastic și sticlă și abia mai târziu pentru hârtie. Fiecare magazin își crease propriul sistem de colectare a ambalajelor, oferind în schimb bonuri valorice sau scăzând garanția ambalajului (așa‑numitul „pfand“) din valoarea cumpărăturilor achitate la casă. Garanția unei sticle de plastic este de 0,25 euro, a celei de sticlă 0,5 euro, doza de aluminiu fiind cea mai valoroasă – 0,8 euro. Dar nu toate ambalajele sunt purtătoare de garanții, cum ar fi cutiile de lapte sau butoiașele de bere de 5 litri, acestea fiind inscripționate „Pfandfrei“ (fără garanție).


În ansamblu, există trei componente simple, pe care fiecare producător trebuie să le ia în considerare: să evite producerea deșeurilor, să le recupereze și să le elimine astfel încât să nu afecteze mediul înconjurător. Prin urmare, fiecare producător este obligat să țină seama de aceste aspecte chiar de la începutul procesului de fabricație. Legea spune clar: „poluatorul plătește“. Cu alte cuvinte, cei care creează deșeurile răspund și de curățarea „mizeriei“, chiar dacă acest lucru implică costuri suplimentare – prin deșeuri înțelegându‑se nu doar cele solide sau ambalaje, ci și cele lichide, gazoase, deșeurile periculoase, radioactive și medicale.


Catalogat inițial drept o „beție cu apă rece“ (soluția părea insuficientă pentru diminuarea cantității uriașe de deșeuri), „Punctul verde“ și‑a atras nenumărate critici și chiar procese din partea forurilor europene, stârnite fiind de retaileri și multinaționale. Aceștia se plângeau că, deși investiseră miliarde de euro în recuperarea deșeurilor, lipsa unui sistem generalizat ducea la scăderea în mod constant a cifrei vânzărilor. Compania franceză Danone a fost una dintre cele care au acționat în justiție statul german, pe motiv că vânzările de ape minerale îmbuteliate în Franța ar fi scăzut cu 85% pe piața germană, ca urmare a introducerii acestei obligativități. Cu timpul, însă, germanii și‑au perfecționat sistemul, transformându‑l într‑unul din cele mai eficiente modalități de recuperare/reciclare a ambalajelor, dar și de reducere a impactului asupra mediului.


Numai în 2011, operațiunile de reciclare (prin „Punctul verde“) au salvat 61 miliarde megajouli de energie primară, o cantitate suficientă pentru furnizarea de energie electrică pentru mai mult de 520.000 de gospodării (cu două persoane). Sau echivalentul unei emisii de 1,4 milioane tone de dioxid de carbon – care corespunde cu emisiile anuale de dioxid de carbon generate de curentul pe care îl consumă 750.000 de persoane (cam cât un oraș mediu). Și asta doar pentru că țintele de reciclare obligatorii prevăzute în lege au fost depășite. La ora actuală, „Punctul verde“ este utilizat în peste 130.000 de companii din 25 de țări, printre care și România.


LUPTA CU MENTALITATEA. Dacă retailerii s‑au adaptat relativ repede, populației i‑a luat ceva timp să înțeleagă și să sorteze deșeurile ca la carte. Mai ales că autoritățile nu s‑au sfiit să apeleze la restricții și amenzi. Întâi de toate, au introdus acele pubele colorate sau saci de gunoi: albastru pentru hârtie, maro pentru produse alimentare, galben pentru ambalaje și gri pentru toate celelalte produse reciclabile. În plus, aproape în fiecare magazin există cel puțin un recipient de colectare a bateriilor, în vreme ce medicamentele expirate sunt (sau cel puțin ar trebui să fie) returnate la farmacii. Deșeurile de mari dimensiuni se depozitează în parcurile special amenajate pentru materiale refolosibile.


Ce te faci însă dacă încurci pubelele și arunci din greșeală un bec (care nu intră în categoriile de mai sus) în coșul maro? Ei bine, într‑o primă fază riști să nu ți se ridice gunoiul – semn că trebuie să‑l mai sortezi o dată. Dacă locuiești la bloc, situația este și mai stânjenitoare, căci toți vecinii vor fi nevoiți să mai aștepte o săptămână golirea pubelelor. În faza a doua, vei primi o amendă. Și nu doar pentru o simplă încurcare de pubele – la fel de tare riști să fii amendat dacă îți schimbi uleiul la mașină în parcare și nu în locurile special amenajate, dacă nu înghesui tot gunoiul în pubelă și îl lași să cadă pe jos sau dacă nu clătești cutiile de conserve înainte să le pui în containerele pentru aluminiu. În funcție de gravitatea încălcării acestor reguli, amenzile pot ajunge până la 50.000 de euro, potrivit legii germane.


Așa se explică lipsa ambalajelor „scăpate din greșeală“ pe străzile orașelor germane. Și chiar dacă se mai întâmplă uneori ca un străin să arunce vreun PET pe jos, acesta este vânat și ridicat de persoanele mai sărace, care știu foarte bine care este valoarea acelui ambalaj. Pentru ei, „Pfand“-ul găsit pe jos poate însemna o pâine sau o cutie de bere.


Sistemul garanțiilor pentru ambalaje funcțio­nează chiar și în restaurante: pentru fiecare sticlă de vin comandată plătești un euro în plus, pe care ți‑l poți recupera ulterior, dacă nu uiți să duci sticla goală la bar. Exact așa cum se proceda și în România pe vremea comunismului, când returnai sticlele și borcanele goale la renumitele centre 3R (recuperare, recondiționare, refolosire). Cu deosebirea că, la germani, fondurile încasate din aceste operațiuni sunt reinvestite în aparate de reciclare sau pubele ecologice – adică tot în susținerea sistemului.