Recent, Florentin Ţuca a fost la Monte Carlo, invitat acolo de publicaţia „The Lawyer“. Evenimentul publicaţiei britanice e compus din două părţi: în primul rând, avocaţii europeni sunt invitaţi să discute despre viitorul afacerilor lor: ce se modifică şi când, care sunt dificultăţile, care sunt oportunităţile, care vor fi învingătorii, care perdanţii?
În al doilea rând, avocaţii se văd la gala aceasta anuală, care se ține într‑o locaţie diferită de fiecare dată, pentru că „The Lawyer“, la fel ca alte (multe) publicaţii, le oferă o serie de premii şi distincţii – 19, mai precis.
Anul acesta, în premieră pentru piaţa noastră de avocatură, firmele din Ro­mânia au primit o secţiune proprie. Nu mai concurează alături de case de avocatură din Europa de Est şi Balcani, concurează între ele. Este o confirmare, spun mulţi, între care şi Țuca, că prestigiul firmelor locale creşte, că avocaţii şi casele de avocatură în care lucrează fac treabă bună.


Evenimentul are loc într‑una din sălile hotelului Hermitage, ceva mai mare decât Sala Regina Maria, de la Hiltonul din Bucureşti. Sunt vreo 300 de invitaţi, mese de zece persoane.
Luminată, în momentul ceremoniei, a rămas doar scena, ca la Oscar. Şi de acum încolo ne putem imagina cum s‑au derulat lucrurile. Țuca ocupă masa 15, alături de avocaţi nordici, cehi, doi belgieni şi câţiva italieni. A început cu un pahar de şampanie, apoi unul de vin alb. I s‑a făcut somn, la un moment dat, dar şi‑a revenit brusc, pe la 22.30, când a început premierea.


SEARA CEA MARE. Pe Țuca îl cunosc de câţiva ani, l‑am văzut de câteva ori. Nici des, nici rar. L‑am văzut şi cu cravată, l‑am întâlnit şi în pantaloni scurţi, la sport, unde pune în practică, ca un defect profesional, tot soiul de planuri defensive.
Face parte din grupul plecat din Muşat şi Asociaţii, acum şapte ani. A fondat, alături de Gabriel Zbârcea, propria firmă – Ţuca Zbârcea&Asociaţii (TZA), care a ajuns rapid să se bată cu casele care dominau atunci piaţa – cu Muşat, Nestor sau Linklaters. Au fost ani de antreprenoriat, când a decis, împreună cu confraţii lui – aşa cum îşi numeşte colegii – să plece pe cont propriu. Acum e mai puţin antreprenor, mai mult manager; mai puţin avocat, mai mult manager.


Şi, în sala de la Hermitage, tot ca manager e prezent, nominalizat, a treia oară consecutiv, la categoria Managing Partnerul Anului în Europa. Dar mai întâi se împart titlurile de firma anului în diferite state europene importante – Germania, Franţa, Austria, Italia ş.a. La distincţia pentru Firma Anului în România e nominalizată şi Țuca Zbârcea&Asociaţii, dar premiul revine avocaţilor de la Popovici Niţu&Asociaţii, care şi‑au făcut un nume, între altele, pentru buna practică în zona de fuziuni şi achiziţii. „Când am văzut că n‑am primit premiul pe echipe, m‑am gândit că şansele pentru distincţia individuală cresc“, spune Țuca, ce câştigase distincţia colectivă în 2010.
Potrivit „The Lawyer“, titlul de Managing Partnerul Anului în Europa se acordă managerului care a dovedit, între altele, calităţi remarcabile de lider şi care prin management vizionar şi gândire strategică a contribuit la dezvoltarea şi succesul firmei în ultimele 12 luni. Îmbunătăţirea relaţiei cu clienţii, atragerea de noi clienţi sau noi proiecte, precum şi transformarea culturii organizaţionale au încăput în definiţia succesului luată în calcul de publicaţia britanică.


Juriul era format din 15 executivi de top din cadrul unor companii ca CBS Out­door, Caterpillar, Mitsui Sumitomo Insurance, HBO Europe, Unisys, Rusal, InterContinental Hotels Group, precum si reprezentanţi ai unor firme de avocatură de prestigiu.
Iar Țuca concura în această categorie cu parteneri coordonatori ai unor fir­me independente din Franţa, Germania, Italia, Finlanda şi Ucraina. Anul trecut, titlul îi revenise portughezului Luís Sáragga Leal, coordonator al PLMJ. Iar în anii precedenţi, distincţia le‑a fost acordată spaniolului Manuel Martin (Gómez‑Acebo&Pombo) şi avocatului irlandez Pádraig Ó Ríordáin, de la Arthur Cox.


PREOCUPĂRI. La câteva zile distanţă de Monte Carlo, într‑o cameră din biroul TZA, trofeul primit de Țuca e mic, discret. Doar titlul impune: European Managing Partner of the Year. Țuca pare mai înalt. Spune că a fost fain. Se fereşte, de regulă, de vorbe mari şi o face şi acum. Recunoaşte că îl bucură mai mult premiul acesta decât altele, pentru că impactul e deosebit – e singurul premiu individual care se acordă la finalul ceremoniei. E mai greu. Și e un premiu la nivel european. În plus, a fost ultima distincţie, premiul cel mare. S‑a dus pe scenă, a mulțumit juriului, şi s‑a întors la masă. Nu se ţin discursuri la genul acesta de festivităţi. „Nu cred că este musai o recompensă pentru anul acesta. Mai degrabă e ca la Oscar. Ai mai multe nominalizări, eşti acolo de mai multă vreme...“


În plus, premiul individual nu e tocmai individual, pentru că TZA, spune Țuca, nu e condusă doar de el. Face o bună echipă cu Gabriel Zbârcea, care îi este vechi prieten şi co‑managing partner. „Ne completăm cu uşurinţă pentru că suntem complementari.“ Întrebi în ce fel sunt complementari şi primeşti o sumă de comparaţii (plastice) care să descrie asta. Îi plac jocurile de cuvinte, îi plac exemplele. Are la bază studii pedagogice, e mereu preocupat de exprimare. Îşi sfătuieşte fetele să scrie câte o poveste despre cum le‑a mers ziua, să facă cronici ale ultimelor filme pe care le văd, să facă rezumatele cărţilor pe care le citesc. Îl interesează cum anume arată documentele scrise de colegi şi publică, periodic, în „Dilema“ şi pe alte platforme. „Am în minte un proiect care ţine de scris, dar până la meciul acela important mai e; mă risipesc, până atunci, în texte scurte. Mai fac câte‑o miuţă.“


MODELE STRĂINE. Întreb ce‑ar fi de inovat din biroul de manager al unei firme de avocatură, cum se transformă avocatura. La nivel internațional, în cazul firmelor mari, firmele se transformă în corporaţii şi încep, timid, să se comporte ca atare. Țuca aminteşte, drept exemplu, că, în 2007, în Marea Britanie, a fost adoptat un act normativ care permite accesul într‑o societate de avocatură a persoanelor care nu sunt avocaţi. Se vorbeşte tot mai des de intervenţia în managementul firmelor de avocatură a persoanelor care să nu fie avocaţi. Adică de aducerea unui CEO din afară. „Avocaţii, conservatori cum sunt, spun că avocatura e altceva. Eu cred că într‑acolo ne îndreptăm, însă pentru avocatura locală urgenţa de a veni cu asemenea măsuri nu e atât de mare.“


Spune că trebuie să fii atent la drumul pe care îl aleg firmele mari de afară, care au evoluţii de secole, nu de ani, dar nu eşti nevoit să adopţi aceleaşi măsuri imediat. Pentru că diferenţa dintre firmele cu peste 2.000 de avocați, cu afaceri de 2,5 miliarde de euro, şi firmele locale e mare.
Crede că, pentru a funcţiona cu succes, o firmă de la noi trebuie, aibă trei preocupări principale: să privească spre firmele mari internaţionale, să fie mereu pregătită să inoveze (dar să nu rescrie ecuaţii verificate de dragul inovaţiei) şi să se asigure că are relaţii statornice cu clienţii.


„În ce mă priveşte, sunt presat de preo­cupări legate de...“ Face o pauză şi reformulează: simte o presiune care vine de la generaţiile de avocaţi care sunt imediat după parteneri. „Noi, generaţia de fondatori ai firmei – deşi suntem de vârste diferite, simţim că aparţinem aceleiaşi generaţii şi vorbim aceeaşi limbă – am prins un tren. Noi stăteam confortabil la business class, în salon, iar cei de după noi s‑au agăţat de tren, din mers.“
Mergând pe aceeaşi logică, generaţiile şi mai tinere şi‑au luat o bicicletă şi aleargă după tren. Și dacă el, Țuca, e locomotiva, are o problemă: păstrează aceeaşi viteză, confortabilă pentru unii, sau încetineşte să‑i aştepte pe ceilalţi? „Trebuie să găsim un echilibru între meritele istorice şi reale ale avocaţilor care şi‑au câştigat un statut în firmă pe bună dreptate şi meritele actuale ale celor care vin din spate, la fel de reale şi ele.“ Spune că aici e un secret pentru motivarea oamenilor şi menţinerea unei atmosfere care să facă firma să funcţioneze bine. „E o întrebare la care trebuie să răspund în viitorul apropiat.“