Problema majorǎ a agriculturii româneşti este fragmentarea extremǎ, atât a proprietǎţii, cât şi a utilizǎrii terenurilor agricole. Ferma medie fiind sub 2 hectare, şi acelea împǎrţite în mai multe loturi (parcele), ea este slab productivǎ si dedicatǎ aproape exclusiv consumului familial, subzistenţei. Astfel de unitǎţi, incapabile sǎ reziste competiţiei agriculturii europene, sunt depǎşite şi sub aspectul dotǎrii tehnice, al inputurilor şi al tehnologiilor folosite, iar produsele lor, recte materiile prime pentru industria procesatoare, sunt scumpe, insuficiente cantitativ şi de o calitate variabilǎ, de multe ori necorespunzǎtoare.
În asemenea condiţii, performanţa, competitivitatea, conceptul bunelor practici agricole (GAP) sau al producţiei sustenabile sunt cantonate în fermele specializate, de cel puţin câteva sute ha, care reprezintǎ o pondere relativ micǎ în totalul suprafeţei agricole a ţǎrii. Aceste ferme sunt şi principalii furnizori ai procesatorilor înregistraţi, autorizaţi care, de multe ori, sunt forţaţi sǎ apeleze şi la importuri pentru completarea necesarului de materii prime.
