Fostul bloc comunist, calmul din mijlocul furtunii

Finanţele instabile, standardele de viaţă scăzute şi instituţiile slabe sunt un amestec prost. Cele zece state „noi“ (e un termen relativ, pentru că cele mai multe au aderat în 2004) ex‑comuniste membre ale Uniunii Europene au fost considerate odată drept cele mai tulburi economii ale întregului bloc. În 2008–2009, Ungaria, Letonia şi România au avut nevoie de fonduri pentru a fi salvate. Şomajul crescuse în întreaga regiune, iar creşterea economică se prăbuşise. Politicienii vest‑europeni se temeau de o eventuală contaminare. Toate aceste temeri par a fi îndepărtate acum. Chiar şi agenţiile de rating par să recunoască acest lucru – după ce au degradat economii puternice precum cea americană şi cea japoneză, au crescut recent ratingul Estoniei la AA–, ceea ce înseamnă doar două trepte mai jos faţă de cel al Statelor Unite. Toate cele zece state au economii în creştere, deficite bugetare şi şomaj în scădere. Estonia, Slovacia şi Slovenia – trei state din zona euro – nu solicită ajutor din fondurile de salvare, ci sunt contribuabili. Polonia, de departe cea mai mare din regiune, are o creştere anuală sănătoasă de 4% şi se bucură acum de un deficit bugetar mai mic decât cel estimat. De aceea, mulţi cred că ideea „Europei de Est“ este de domeniul trecutului.

ŞI TOTUŞI SĂRACI. Cu toate acestea, este prea devreme pentru a uita moştenirea toxică a celor 50 de ani de planificare statală şi izolare internaţională.

Aşa cum subliniază Neil Shearing de la compania de consultanţă Capital Economics, cei zece noi membri împărtăşesc unele caracteristici sumbre. Ei sunt încă săraci, comparativ cu standardele lumii industrializate avansate. În ceea ce priveşte Produsul Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor, doar Slovenia se ridică deasupra celor mai sărace economii „vestice“, Malta şi Portugalia. (Dacă vorbim de puterea de cumpărare, putem adăuga, de asemenea, şi Republica Cehă.) În România, al doilea stat ca mărime din regiune, salariul mediu net este de doar 320 de euro pe lună (460 de dolari).

Optimiştii susţin că nivelul scăzut de trai, cumulat cu nivelul ridicat de educaţie şi apropierea de pieţele bogate înseamnă o potenţială creştere rapidă de genul celei văzute până la declanşarea crizei financiare. Datele recente privind randamentele în producţie par să susţină acest lucru. Dar a fost, în parte, un răspuns firesc la o contracţie severă (în ţările baltice, de exemplu, PIB‑ul a scăzut cu până la o cincime, de la începutul crizei). De asemenea, saltul provine de la datele solide ale producţiei industriale, înregistrate datorită exporturilor în plină expansiune, în special în Germania, iar în cazul Poloniei, datorită unui mare impuls dat fiscalităţii (deficitul a atins 7,9% din PIB).

Slăbiciunea fatală a vechiului model a fost dependenţa economiei faţă de creşterea rapidă a creditelor. Ca atunci când marile bănci cu capital străin au fost dispuse să rişte banii acţionarilor lor în goana după cota de piaţă. Într‑o epocă a răscumpărării datoriilor, este puţin probabil ca ea să se mai întoarcă. Un alt sprijin l‑au reprezentat exporturile. Dar tendinţa este de scădere. Producţia industrială cehă a crescut cu 7,4% în iunie, dar a scăzut faţă de luna mai, când nivelul era de 12,6%. Datele Slovaciei pentru luna mai indicau 10,7%, iar estimările pentru sfârşitul acestui an sunt de 6%. Consumul şi construcţiile se refac încet, comparativ cu celelalte componente ale cererii.

Guvernele au puţin spaţiu de manevră. Cele din afara zonei euro încearcă din răsputeri să‑şi atingă obiectivele de deficit, limitând orice oportunitate a politicii fiscale. Tăierea ratelor dobânzilor riscă apariţia inflaţiei (ceea ce ar împie­dica aderarea la euro). Şi diminuează ratele de schimb, afectându‑i pe cei care au făcut împrumuturi în valută (o mare problemă o au în acest sens cei din Ungaria şi, într‑o măsură mai mică, cei din Polonia). Bulgaria, Letonia şi Lituania au rate de schimb fixe, ceea ce înseamnă o pilitică monetară puţin flexibilă. Citește articolul pe Money Express