Cu ceva întârziere, Angela Merkel a intrat oficial în campania pentru alegerile parlamentare de la sfârşitul lui septembrie, când speră să obţină al treilea mandat în fruntea guvernului federal de la Berlin. În acelaşi timp, spectrul confruntării electorale din landurile germane pare să fi pus frână politicilor de integrare din Uniunea Europeană. La ultimul Consiliu European, din iunie, preşedintele Herman van Rompuy şi‑a amânat, la cererea Germaniei, propunerile de reformă a monedei euro pentru următoarea reuniune a şefilor de stat şi de guvern din Uniunea Europeană, din octombrie.
MINTE ŞI INIMĂ. Intrarea în ultima sută de zile dinaintea alegerilor germane a coincis de altfel cu mai multe întâlniri europene la vârf ce s‑au soldat cu amânări diplomatice. Deciziile strategice de substanţă pe plan economic şi politic s‑au reportat pentru la toamnă, iar în loc s‑au anunţat planuri de reducere a şomajului în rândul tinerilor. Un subiect atrăgător pentru electoratul de pretutindeni şi cu efecte sociale pe termen scurt.
Această abordare îi este familiară fostei cercetătoare RDG‑iste în chimie‑fizică, reputată pentru pragmatism. În ultimele luni, Angela Merkel a pregătit terenul, avertizând că mai întâi trebuie atacate problemele urgente ale crizei euro şi abia ulterior declanşate dezbaterile complexe necesare restructurării Uniunii Europene. Nu trebuie pierdut timpul cu „discuţii teoretice despre cum vor arăta structurile europene în 10 sau 15 ani“, afirmă ea într‑un interviu recent pentru săptămânalul german „Der Spiegel“. Dacă partidul ei rămâne campionul unificării europene – un angajament „din raţiune şi din inimă“, după cum clamează programul creştin democraţilor – Merkel a adoptat în ultimul an o poziţie tot mai fermă împotriva transferului de putere către Bruxelles. Ce distanţă faţă de vara trecută, când pleda, în fruntea popularilor europeni, pentru „mai multă Europa“!
„În acest moment, nu văd de ce ar trebui să transferăm în anii următori şi mai multe puteri către Comisia de la Bruxelles“, declara Angela Merkel în acelaşi interviu din „Der Spiegel“. O veste proastă pentru comisarii conduşi de José Manuel Barroso. Şi Merkel nu se opreşte: tocmai pasiunea nerealistă pentru o Europă unită a dus la crearea monedei comune fără o fundaţie suficient de solidă, afirmă ea deschis acum.
COMPETIŢIE ECONOMICĂ. Ca urmare a crizei, puterea cancelarului Germaniei – ţara cu cea mai mare şi mai solidă economie din regiune – a crescut ameţitor, iar Merkel a devenit precaută când intervine un subiect altădată firesc precum alegerea preşedintelui Consiliului European prin vot direct. Acum, această eventualitate ar scădea, în opinia ei, puterea şefilor de stat şi de guvern din UE, ceea ce ar dăuna echilibrului dintre instituţiile Uniunii.
Ce poate însemna această schimbare de accent a Angelei Merkel? Poate cancelarul Germaniei crede sincer că acordurile dintre guverne sunt mai eficiente decât cele la nivel comunitar. Şi consideră că exemplul propriu de stricteţe bugetară şi cumpătare financiară va promova mai bine noua ei idee privind salvarea Europei: nu un superstat continental, ci o structură paralelă de reguli care să unească statele membre şi să transforme Uniunea într‑o organizaţie mai competitivă pe plan economic. O perspectivă la care a ajuns, se pare, în timp, după ce a văzut, acum doi ani, o hartă a continentului împărţită în două după felul în care ţările au aplicat politicile UE şi au acţionat înainte de criza euro. Potrivit ziaristului Stefan Kornelius de la cotidianul „Süddeutsche Zeitung“, Merkel a constatat că problemele care au condus la criză, precum lipsa disciplinei bugetare şi măsurile exagerate de asistenţă socială, s‑au manifestat în statele care au păstrat controlul la nivel naţional, în detrimentul recomandărilor de la Bruxelles.
Dar competitivitatea pare să fie cuvântul‑cheie pentru noua Angela Merkel. Cu pragmatismul care o caracterizează, ea pune pe masa de tratative trei cifre: 7%, 25% şi 50% – în Europa trăieşte 7% din populaţia globului, care realizează 25% din PIB‑ul mondial şi foloseşte 50% din totalul cheltuielilor sociale ale planetei. Prea generos. Perdant în competiţia cu statele emergente.
UNIUNE PE SPRÂNCEANĂ. Actualele sisteme europene de salvare financiară sunt construite pe ideea nemţească de solidaritate – finanţare contra unor angajamente ferme privind reducerea deficitelor şi aplicarea de reforme structurale stricte. O abordare excesivă, dintr‑o perspectivă economică prea restrânsă, consideră săptămânalul britanic „The Economist“. Iată că Germania a propus în ultima vreme contracte punctuale, iar în această vară a început să ofere soluţii bilaterale: banca federală pentru dezvoltare ar putea sprijini firmele spaniole, de pildă.
Însă lucrurile nu trebuie împinse prea departe – deşi favorabil oficial ideii unei uniuni bancare, guvernul Angelei Merkel respinge elemente‑cheie ale acesteia, precum garanţiile mutuale. Aşa că uniunea bancară din zona euro rămâne la stadiul discuţiilor, pentru că experţii sunt în general de acord că ar trebui să îndeplinească trei condiţii: să aibă un supervizor unic, care să stabilească regulile şi să urmărească aplicarea lor; să poată decide soarta băncilor din regiune, inclusiv cum să aloce fonduri pentru redresare sau acoperirea pierderilor provocate de falimente; în fine, să poată garanta depozitele din toate băncile zonei euro, fie ele din Germania sau Cipru.
De asemenea, cancelarul continuă să respingă soluţia eurobondurilor, obligaţiunile comune zonei euro considerate de mulţi experţi drept singura soluţie ce ar putea scoate la liman Grecia, Cipru, Portugalia, dar chiar şi Franţa. Ca să nu mai vorbim de Italia şi Spania. În schimb, continuă să solicite statelor supraîndatorate din sudul Europei măsuri de austeritate.
ŢINTA MIGRANŢILOR. Problema este că, cu cât creşte presiunea pe salariile şi preţurile din ţările îndatorate, cu atât scad şi şansele lor de redresare economică.
O altă variabilă esenţială este forţa de muncă, unul dintre factorii decisivi în creşterea economică. Or, scăderea forţei de muncă prin migraţie va reduce atuurile statelor împovărate de datorii. Fără mână de lucru calificată, mai ales fără tineri şi oameni în putere, economia lor va scădea inexorabil. În plus, va scădea numărul contribuabililor la bugetul de stat, în condiţiile unei populaţii europene tot mai îmbătrânite. Fireşte, redevenţele vor compensa parţial pierderile, dar perspectivele de creştere economică ale acestor state rămân sumbre.
Potrivit unor studii realizate la începutul acestui an, peste două treimi dintre tinerii spanioli se gândesc să migreze. În ultimii doi ani, 2% dintre portughezi şi‑au părăsit ţara. Un număr‑record de 3.000 de oameni pleacă lunar din Irlanda. Tendinţa este similară în Grecia şi Italia. Deloc surprinzător, destinaţia multora este Germania, unde s‑au stabilit peste un milion de migranţi anul trecut, cu 13% mai mult decât în 2011, potrivit datelor statistice federale. Un proces de migraţie în care austeritatea promovată de Berlin joacă un rol important şi care ar putea să ducă la amplificarea presiunilor pentru adâncirea integrării fiscale în Uniunea Europeană.
Concluzia ce se impune este că zona euro şi‑ar reveni mai rapid dacă Germania ar cheltui mai mulţi bani pe piaţa internă şi ar relaxa accentul pus pe austeritate la ceilalţi.
GURA LUMII. Multă lume spune că Berlinul este unul dintre cei mai mari beneficiari de pe urma monedei unice. A rămas unica mare economie din regiune pe creştere, dar restul continentului o percepe ca pe o locomotivă care nu mai trage nici un tren. O imagine care alimentează vagoane de resentimente.
Potrivit unor sondaje recente, în mai multe state europene s‑a format o majoritate care consideră că Germania a devenit cea mai arogantă putere de pe continent. Şi nu este vorba doar de greci, care se luptă de multă vreme cu austeritatea de sorginte nemţească, ci şi de italieni, polonezi sau cehi. De fapt, toţi cetăţenii Uniunii au sentimentul că Germania nu este suficient de solidară cu celelalte membre ale organizaţiei – desigur, cu excepţia germanilor şi, oarecum surprinzător, a spaniolilor şi a francezilor. Ah, da – şi a euroscepticilor britanici.
De fapt, Germania trezeşte sentimente puternice, dar amestecate în rândul europenilor. Însă majoritatea acestora – 59% – consideră că are o influenţă pozitivă în lume, după cum o arată un sondaj realizat anual de BBC pe 26.000 de persoane din 25 de ţări. Anul acesta, este cel mai admirat stat din lume, podiumul fiind completat de Canada şi Marea Britanie. Uniunea Europeană scade până pe locul şase în acest clasament, după Japonia şi Franţa.
REALPOLITIK. Angela Merkel a ţinut mereu sus steagul responsabilităţii fiscale şi a forţat, de pe poziţia celui mai mare contribuabil la bugetul Uniunii Europene şi a statului cu cea mai solidă economie din regiune, implementarea unor programe dure de austeritate la nivel european. Platforma ei program pentru alegerile din septembrie este însă garnisită cu promisiuni costisitoare. Salariu minim pe ramură, noi reduceri de impozite pentru familii, chiriile vor fi plafonate, femeile care stau acasă cu copiii vor putea adăuga aceşti ani pe cartea de muncă, pentru pensie, se vor elimina inegalităţile sistemului de impozitare. Doar aceste măsuri sunt estimate că vor face o gaură de peste 20 de miliarde de euro în bugetul federal. Nu sunt singurele promisiuni electorale – mai există planuri de investiţii pentru dezvoltarea infrastructurii, îmbunătăţirea accesului la învăţătură sau reduceri de taxe pentru proprietarii de locuinţe care îşi instalează sisteme de securitate. Şi nu, nu vor creşte impozitele.
Nemţii au inventat termenul de realpolitik. Preşedintele consiliului economic al creştin democraţilor germani, Kurt Lauk, lămureşte situaţia promisiunilor din campania electorală: toate partidele promit ca să câştige voturi, dar acestea „nu au fost niciodată incluse ca atare într‑un program guvernamental. Alegătorii cunosc situaţia din experienţă“. Oricum, cancelarul Germaniei şi‑a luat măsuri de precauţie – câteva zile mai târziu, a explicat că toate aceste cheltuieli vor fi puse în practică dacă bugetul federal o va permite. Depinde, de pildă, de câţi bani vor rămâne după inundaţiile catastrofale din iunie.
DÉJÀ‑VU. Ultimele sondaje arată un avans considerabil al creştin democraţilor, care sunt favoriţi, cu 40% din opţiunile de vot, faţă de cele doar 22–26% agonisite de rivalii social democraţi. Jocurile nu sunt totuşi făcute, pentru că aliaţii tradiţionali ai conservatorilor germani, liber democraţii, înregistrează un nivel periculos de coborât în opţiunile alegătorilor, la limita intrării în Parlament.
De partea lor, social democraţii germani avertizează asupra pericolului unei spirale a austerităţii şi sunt favorabili ideii eurobondurilor sau a unui fond european care să reducă costurile pentru finanţarea ţărilor împovărate din zona euro prin înlocuirea tuturor datoriilor de stat ce depăşesc 60% din PIB cu o emisiune de titluri garantate de toată organizaţia, cu condiţia adoptării unor reguli stricte privind plata datoriei în exces în următorii 20 de ani.
Dacă în următoarea sută de zile alegătorii germani nu îşi vor schimba opiniile prea mult, s‑ar putea să asistăm la un nou guvern de mare coaliţie, între creştin democraţi şi social democraţi, ca în primul mandat al cancelarului, din 2005. Iar Angela Merkel, reconfirmată în funcţie, ar putea reveni, de nevoie, la sentimente mai calde faţă de ideea europeană.
Biliard continental
Tot în această toamnă se aşteaptă şi un verdict juridic decisiv pentru soarta euro. Curtea Constituţională a Germaniei de la Karlsruhe s‑a reunit în iunie să judece dacă programul Băncii Centrale Europene (BCE), cu sediul la Frankfurt, de a cumpăra obligaţiuni ale statelor puternic îndatorate pentru a salva moneda euro, încalcă sau nu Constituţia germană. Hotărârea s‑a amânat, deocamdată. Cum s‑a ajuns ca Berlinul să conteste o decizie majoră convenită la Bruxelles?
1. BERLIN. Printr‑un şir de interacţiuni ca la biliard: pentru a le astâmpăra randamentele, BCE plănuieşte să achiziţioneze titluri ale statelor împovărate de pe pieţele secundare, lucru care s‑ar traduce prin finanţarea acestor state. Aşadar, BCE ar face politică fiscală, or, o bancă centrală are drept să facă doar politică monetară. Nu contează că BCE ar cumpăra de la alte bănci, şi nu de la state, efectul contează. Mai mult, în cazul falimentului unui stat membru, banca din Frankfurt va apela la contribuţiile celor 17 acţionari ce compun zona euro. Banca Germaniei este cel mai mare acţionar, ceea ce înseamnă că, în final, contribuabilul german va finanţa pierderile în cauză, deşi Parlamentul federal nu a votat cheltuiala – de aici şi acuzaţia de încălcare a Constituţiei.
2. FRANKFURT. Nici vorbă de finanţarea unor state, sună varianta BCE. Banca Centrală Europeană a observat că semnalele sale privind dobânda de referinţă nu mai sunt preluate de pieţele de capital şi a conceput acest program pentru a-şi recâştiga capacitatea de a face politică monetară.
3. KARLSRUHE. Decizia Curţii Constituţionale de la Karlsruhe poate răsturna – teoretic – fundamentele monedei comune europene. Deşi în toamna trecută Curtea a dat undă verde unei forme asemănătoare de sprijin (fondul de ajutorare a statelor îndatorate din zona euro numit Mecanismul de Stabilitate European), acum poate constata încălcarea tratatelor europene şi retragerea Germaniei din acţiunile de salvare a monedei euro sau chiar din zona euro. Mulţi observatori consideră însă că în această toamnă judecătorii de la Karlsruhe vor trimite cazul la Luxemburg, la Curtea Europeană de Justiţie.
4. BRUXELLES. Merită amintit că preşedintele BCE, italianul Mario Draghi, a anunţat acest program de salvare a monedei unice europene anul trecut, dar până acum nu a făcut nici o achiziţie. Totuşi, simpla lui enunţare a calmat pieţele de capital şi a readus puterile Comisiei de la Bruxelles şi ale Uniunii Europene pe linia de plutire.
