Montreal, Québec, Canada, 4 septembrie 2012. Este o zi în care locuitorii provinciei francofone a Canadei merg la vot. Un scrutin anticipat, generat de liberali, pe fondul unor tensiuni mai vechi legate, printre altele, de datoria publică şi de creşterea taxelor de şcolarizare. De aici proteste şi confruntări dure între poliţie şi o parte a studenţimii (francofone) revoltate. Aşadar, un vot cu încărcătură psihologică, foarte important dacă ţinem cont că la pândă stau, de multă vreme, separatiştii din Parti Québécois (PQ), nimeni alţii decât politicienii care doresc şi astăzi să declare independenţa provinciei.
A fost campanie electorală, au fost şi confruntări televizate, dar n-a fost circ. Nimic scandalos, nimic compromiţător. Nu „s-a dat drumul” la dosare şi nu s-a auzit de ameninţări cu puşcăria. Asta nu înseamnă că aici nu sunt „puşcăriabili”, însă de ei se ocupă Justiţia, nu adversarii politici.
O campanie de-a dreptul plictisitoare, după gustul unora, obişnuiţi să savureze atacuri la persoană şi „demascări” de ultim moment. Dar de gustibus non est disputandum.
La Montreal, viaţa nu a fost ţinută în loc de alegeri, aşa cum s-a întâmplat (şi se mai întâmplă, din păcate) la Bucureşti. Şi vorbim despre o metropolă care susţine economic o provincie ce a trecut prin două referendumuri pe tema separării de Canada - în 1980 şi în 1995, ambele eşuate. Sigur, urmări au fost (şi încă mai sunt), dar niciodată catastrofale. Québec-ul a fost cândva cea mai prosperă regiune din America de Nord. Acum nu mai este, însă chiar şi aşa constituie o atracţie pentru milioane de oameni din întreaga lume, care vor să ajungă aici cu orice preţ.
Puterea a fost preluată de la liberali de către Parti Québécois, care are de gestionat complicate probleme economice şi sociale, amplificate de criza mondială. Totuşi, criza se resimte mult mai puţin în Canada în comparaţie cu Europa şi SUA. Asta şi datorită criteriilor stricte de creditare folosite de băncile autohtone înainte de 2008.
Prin urmare, formaţiunea condusă de Pauline Marois (63 de ani) a format guvernul, după nouă ani de opoziţie. Este vorba despre un guvern minoritar, deoarece Parti Québécois a obţinut doar 54 de mandate în Legislativ, din totalul de 125. PQ obţine, aşadar, o victorie la limită, plătind costurile divizării electoratului pro-independenţă în mai multe partide. De pildă, Coaliţia pentru Viitorul Québecului (CAQ), formată din foşti membri ai PQ, s-a clasat pe poziţia a treia, cu 19 mandate, după Partidul Liberal din Québec (PLQ), care a adunat 50 de mandate.
În orice caz, peste 58% dintre cetăţenii provinciei s-au exprimat în favoarea partidelor non-separatiste, fapt ce nu îndreptăţeşte PQ să spere într-un sprijin popular în vederea declarării independenţei Québecului. Lumea este mult mai pragmatică în acest colţ al planetei şi aşteaptă soluţii pentru îmbunătăţirea nivelului de trai – un sistem de sănătate mai performant, deoarece se aşteaptă prea mult în spitale dacă nu e vorba de vreo urgenţă, mai mulţi medici de familie şi un mai bun management al banilor publici.
De altfel, fostului premier al Québecului, liberalul Jean Charest, i s-a reproşat că nu a avut nicio realizare notabilă în ceea ce priveşte sistemul public de sănătate, precum şi aroganţa şi lipsa comunicării cu liderii studenţilor protestatari. În paranteză fie spus, aici autosuficienţa se plăteşte. Regula este valabilă atât în relaţiile contractuale, cât şi în politică. Poate mai ales în politică. „Ducerea de nas”, cu care noi, românii, ne-am familiarizat, este un microb ce nu rezistă în faţa sistemului imunitar canadian. Ei pun cel mai mare preţ pe respectarea cuvântului dat.
Cei aproximativ 100.000 de români care trăiesc în Montreal sau în împrejurimi ştiu foarte bine cât valorează seriozitatea pe piaţa muncii, în universităţi sau în viaţa comunităţilor din care fac parte. Departe de casă, fiecare încearcă să construiască „România lui”, alături de alţi români, perfect adaptaţi sistemului occidental şi extrem de apropiaţi valorilor acestuia.
Întoarcerea acestor oameni în ţară, la un moment dat, fiecare cu experienţa acumulată aici, ar însemna un mare pas înainte pentru România, tradus printr-o rapidă schimbare de mentalitate. Practic, „un nou 1848”. Din nefericire, aşa ceva este aproape imposibil, realist vorbind. Cu atât mai mult cu cât numeroşi conaţionali de-ai noştri nu au nicio reţinere în a-şi exprima neîncrederea în evoluţia socială şi economică a ţării din care provin. Urmăresc ce se întâmplă acasă, îşi amintesc cu nostalgie de clipele frumoase ale tinereţii lor, dar sunt absolut convinşi că propriii copii merită un viitor mai bun. Viitor pe care, deocamdată, România li-l refuză.
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
