Problema e că oamenii care suferă din cauza guvernării incompetente preferă să fie conduşi de propriii idioţi, decât de o echipă eficientă din exterior, arată Wall Street Journal. Cu acest conflict au de luptat politicienii europeni, în timp ce încearcă să creeze o uniune bancară. Situaţia este şi aşa complicată, ce să mai vorbim de realizarea unei uniuni fiscale pentru întreaga zonă euro?
Ceea ce îşi doresc cu adevărat politicienii europeni este să nu fie nevoiţi să cheltuiască vreun ban în viaţa reală, decât cel mult pe hârtie. Ei speră că dacă vor fi promişi suficienţi bani pentru sprijinirea băncilor, încrederea va reveni pe piaţă şi, de fapt, nu va fi nevoie de nicio cheltuială concretă. Asta ar putea funcţiona dacă problema zonei euro ar fi strict lipsa lichidităţilor şi a încrederii. Din păcate însă, aşa cum a semnalat şi guvernatorul Băncii Angliei, Mervyn King, problema este de fapt solvenţa.
Băncile spaniole au nevoie de capital adevărat deoarece boom-ul imobiliar le-a lăsat cu o gaură financiară imensă. Guvernul spaniol nu poate acoperi această gaură, deoarece nu are control asupra printării banilor. Nu poate strânge bani nici de la contribuabili, deoarece aceştia se luptă oricum cu recesiunea şi deoarece suma de care au nevoie băncile se ridică undeva la 10% din PIB-ul Spaniei. Şi nu poate strânge bani nici de pe piaţă, deoarece investitorii se tem că Spania nu îşi va putea îndeplini obligaţiile sau că va încerca să îşi plătească datoriile într-o monedă nouă, devalorizată, în cazul în care se va hotărî să renunţe la euro.
Germania şi BCE sunt singurele surse de noi venituri din toată Europa. BCE nu vrea să printeze bancnote noi deoarece se teme de consecinţe: naşterea unei inflaţii incontrolabile. Asta înseamnă că doar Germania mai rămâne să plătească, Germania fiind, apropo, responsabilă pentru poziţia înverşunată a BCE împotriva inflaţiei.
Nemţii s-au arătat dispuşi să facă nişte sacrificii rezonabile, aşa cum le-au numit ei, pentru a ţine zona euro pe picioare. Însă nu prea le vine să acorde ajutoare nelimitate unor oameni care au dovedit că nu pot fi de încredere atunci când vine vorba de propriii lor bani, ce să mai vorbim de ai altora.
Circumspecţia vine, în primul rând, pentru că nemţilor li se reaminteşte constant de costurile reunificării Germaniei de Est cu cea de Vest din 1990, prin faptul că şi acum mai plătesc o taxă de solitaritate, respectiv 5.5% din impozitul pe venit. După unele estimări, costul reunificării a fost până acum de 1.5 trilioane de euro, iar numărătoarea continuă.
Dacă Germania ar acorda acest împrumut, cel mai probabil ar cere în schimb controlul asupra băncilor finanţate şi, în general, asupra finanţelor din statele aflate la periferia zonei euro. Dar unde se termină acest control? Vor stabili germanii care sunt condiţiile de acordare a împrumuturilor, cine poate primi banii sau cât de strict va fi măsurat capitalul?
Iar mai apoi, întorcându-ne la politica fiscală, va determina Germania nivelul taxelor şi modul în care acestea vor fi colectate? Vor avea germanii un cuvânt de spus în rezolvarea disputelor legale? Vor determina felul în care se cheltuie banii? Şi chiar dacă supravegherea pe care ar face-o Germania ar fi atribuită Uniunii Europene, vor fi dispuse celelalte ţări să cedeze din suveranitatea lor în schimbul unor bani? Statele care acordă împrumuturi, la rândul lor, vor trebui să se supună aceloraşi reguli?
Cât despre Europa, ar putea ea funcţiona pe baza unor ţări conducătoare şi a unora care se supun? Sau, invers, ar accepta Germania să aibă un statut egal într-o Europă pentru care plăteşte aproape toată nota de plată?
Sunt întrebări la care cu greu se poate găsi răspuns dacă UE vrea să îşi păstreze neschimbată structura fiscală. Timpul însă va decide.
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
