În acest moment, orice discuţie pe tema măsurilor anticriză consider că este bine-venită, măcar din punctul de vedere al consensului ce ar trebui să existe asupra unor direcţii obligatoriu de urmat, în cea de-a doua jumătate a anului.
Situaţia, deloc îmbucurătoare, după primele şase luni, nu ne mai permite luxul unor păreri contradictorii sau al unor experimente de genul impozitului forfetar. Ceea ce continuă să mi se pară curios este faptul că încă nu există o clarificare a rolului pe care măsurile guvernamentale îl pot avea în actuala situaţie şi, în consecinţă, o clarificare a gradului de expectaţie pe care populaţia îl poate avea în legătură cu efectul acestor măsuri.
Nu mai este un secret pentru analiza economică occidentală faptul că parcurgem o criză “indusă”, adică o criză specifică fenomenului de globalizare, manifestată prin propagarea de la centru în direcţia unor cercuri concentrice a unor inputuri negative, generate la nivelul celor mai dezvoltate economii ale momentului. (Vezi: Jean-Pierre Page - ”Penser l´apres crises”, Ed. Autrement, Paris, 2009). Aşa după cum încercam să arăt şi într-o intervenţie anterioară (Business Standard, 8 iulie 2009), dependenţa structurală a economiei româneşti faţă de aceste economii ne situează pe o poziţie “de aşteptare”, ceea ce înseamnă că economia noastră aşteaptă ieşirea din criză a economiilor de care depindem, pentru a se putea revigora, la rândul sãu. Din acest motiv, pare cel puţin hazardată părerea conform căreia Guvernul român, oricare ar fi el, ar putea găsi soluţii miraculoase de ieşire din criză, prin idei şi mijloace proprii, înainte ca economia mondială, sau măcar cea europeană, să realizeze o astfel de performanţă.
Oricât de încrezători am fi în abilitatea noastră seculară de a ne strecura printre încercările pe care ni le-a impus istoria, de această dată, trebuie să înţelegem că Romînia nu are cum şi nici nu poate să fie o insulă de paradis într-un ocean în furtună. Ar fi însă incorect ca această situaţie să fie transformată într-un argument al neimplicării guvernamentale sau într-o scuză a insucceselor guvernării. Este însă un argument puternic în favoarea înţelegerii adevăratului rol pe care politicile guvernamentale îl pot avea într-o astfel de criză.
Este un rol extrem de important şi de o mare responsabilitate acela de a gestiona criza. J. Timbergen spunea că gestionarea crizei este arta guvernării fără bani, dar fără a uita niciun moment valoarea banilor, iar J. Attali atrãgea atenţia asupra faptului că gestionarea crizei presupune puterea de a renunţa la principii fără a deveni neprincipial.
Sunt definiţii de un anumit stil, dar care exprimă aceeaşi idee, aceea a “excepţionalului”, căci gestionarea crizei nu poate fi altceva decât răspunsul la o situaţie de excepţie la care, bineînþeles, nu se poate răspunde decât cu soluţii de excepţie.
