Am ajuns să ne certăm între noi, om cu om, român cu român, frate cu frate, numai pentru simplul fapt că unul ca Băsescu nu înțelege că peste șapte milioane de români nu‑l mai doresc la Cotroceni, altul ca Ponta nu‑și dă seama că e nepotrivit pentru ce‑și propune să fie, iar altul ca Antonescu pur și simplu nu s‑a trezit la timp să prindă vagonul care duce în vârful puterii și se mulțumește acum doar cu un „tren de vacanță“. Am ajuns să uităm să ne trăim tradițiile sau bucuriile firești unei națiuni. De exemplu, creștinii ortodocși și catolici sărbătoresc la fiecare 6 august Schimbarea la Față a Domnului, una dintre cele mai mari sărbători religioase. Așa cum am găsit într‑o explicație succintă (trăiască internetul!), „Schimbarea la Față a Mântuitorului“ reprezintă data la care Iisus, împreună cu trei dintre ucenicii cei mai apropiați, Petru, Iacob și Ioan, au urcat pe muntele Tabor ca să se roage. Aici, apostolii au fost învăluiți într‑un nor de lumină, în timp ce Iisus se ruga. În această zi nu e bine să te cerți cu nimeni și nici să fii certat de cineva, „că așa vei fi tot anul, până la următoarea sărbătoare“. De această zi specială sunt legate multe obiceiuri și tradiții românești. Pe care, cum spuneam, le‑am uitat. Dar le‑am înlocuit cu alte „obiceiuri și tradiții“.
De exemplu, obiceiul politicienilor de a nu auzi deloc vocea străzii. Sau tradiția păstoririi averii personale care pare a fi mai sfântă decât păstorirea banului public. Cât privește faptul că în astfel de zi nu e bine să te cerți cu nimeni, sfatul ăsta creștin nu a ajuns încă la urechea creștinilor Victor, Crin, Traian, după numele lor de botez. Nu le pasă de tradiții, nici de Biblie, nu le pasă de Dumnezeu. Că de oameni, ce să mai zic?! Concentrarea celor trei și a multor altor politicieni din jurul lor exclusiv pe lupta pentru puterea personală distruge dialogul dintre oameni, dintre clasa politică și societate. Iar asta dă dureri de cap celor care încearcă să facă bani în România, să plătească taxe și impozite, să construiască locuri de muncă, să scoată pe munca lor cinstită profit din care să trăiască corect în această țară. Frica de piețe nici măcar nu mai este așa de mare precum este frica de politicieni. Ăsta este noul sentiment care guvernează investitorii din România, care produce convulsii în piața valutară, care îngheață pur și simplu orice tranzacție și orice decizie.
Cei trei – și nu numai ei – au primit destule semnale de peste tot: din țară și de afară. De la „troika“ ce finanțează astăzi economia (Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană, Banca Mondială) până la „antenele“ pe care cancelariile occidentale și nord‑atlantice le au întinse la București. Semnale au venit, prin vocea guvernatorului Mugur Isărescu, și de la cei care sunt foarte atenți la volatilitatea – sau, dimpotrivă, la stabilitatea – mediului economic românesc. Dialogul care ar trebui să fie apanajul politicienilor a dispărut. Se cere, din nou, dialogul: „Noi sperăm ca dialogul să fie cel dominant în viață politică. Politicienii asta dezvoltă, nu? Arta dialogului. Asta e meseria lor. Cine nu știe să dialogheze poate să meargă acasă și să nu ne scoată pe noi din casă“, avertiza săptămâna trecută guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, acesta fiind poate cel mai tranșant îndemn făcut vreodată la adresa liderilor politici autohtoni. Scandalul politic are costurile lui, monstruoase, așa cum scriam recent, gâlceava politicienilor devine povara financiară a națiunii, costurile cu care România va reuși să‑și finanțeze deficitul bugetar din piețele externe putând crește semnificativ de la o zi la alta. Un alt efect al fricii de deciziile politicienilor sau de lipsa acestora este deprecierea înregistrată de moneda națională, „și nici măcar cel mai grav“, după cum susține guvernatorul, care a reușit pentru moment să facă ceva „corecții“.
Dar cu ochii pe televizor (unde se bat cap în cap presiunile de la palate cu cele „din garaj“ și unde politicienii se duelează în cuvinte șfichiuitoare în loc să dialogheze), uităm de leul din buzunare, uităm de tradiții și de bucurii firești. Cum ar fi bucuria faptului că la Londra niște românce și români deosebiți se chinuie, transpiră, se sacrifică și luptă pentru ca România să rămână memorabilă pentru medaliile de aur, argint sau bronz care ne dau, simbolic, măsura performanței noastre. Și să nu mai fie ținută minte doar pentru dosare revoltătoare de plagiat, de corupție, de falsuri în acte publice, de judecători judecați, de privatizări furate, de politicieni arestați sau condamnați.
Uităm de oamenii buni care ne fac viața frumoasă și ne‑o pun în valoare, uităm de faptul că plătim zi de zi din banii noștri taxe și impozite care ne dau dreptul nouă să le cerem socoteală „lor“. Uităm cine e de fapt suveran în țara sa: contribuabilul, și nu politicianul! Uităm și căscăm gura la oamenii care ne fac viața un coșmar, iar țara, un haos. Căscăm gura la gura lor, care iată cum bate fundul nostru!
