Prin comparaţie, în 2007, ajutorul combinat al statelor bogate a fost de 30 de miliarde de dolari. Organizaţia denunţă şi artificiile la care recurg foarte multe persoane bogate pentru a evita plata impozitelor şi-i citează la acest capitol pe cântăreţii britanici Bono şi Phil Collins şi pe pilotul de Formula 1, Lewis Hamilton, toţi trei expatriaţi din punct de vedere fiscal.
Evaziunea fiscală în paradisurile răspândite pe tot globul s-a accentuat puternic o dată cu liberalizarea pieţelor financiare la începutul anilor 90. Este uşor să ascunzi banii peste graniţă, pentru că lumea finanţelor nu mai are frontiere, declara recent un înalt responsabil din Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.
Jumătate din tranzacţiile bancare internaţionale trec prin aceste adevărate oaze de fiscalitate, cu specializări în funcţie de geografie: cele din Europa, de exemplu, se ocupă mai mult cu gestiunea tradiţională a averilor, Insulele Cayman preferă hedge funds-urile iar în
Bahamas proliferează societăţile de asigurăro ad hoc.
Tot de la începutul anilor 90 când libera circulaţie a capitalurilor s-a mondializat, a început însă şi o aşa-numită democratizare a paradisurilor fiscale: acestea nu mai vânează doar marile averi ci şi salariaţii bine plătiţi şi patronii de IMM-uri. În plus, gata cu efortul plin de pericole de a trece graniţa cu valizele burduşite de bani: finanţele moderne permit crearea de firme fictive, prin care activele pot fi transferate într-o lume mai bună când autorităţile intră în posesia unor informaţii sensibile.
Magicienii care asigură accesul în aceste paradisuri sunt bancherii şi avocaţii. Marile bănci se întrec în a servi prompt bogaţii lumii, dar şi multinaţionalele pe care-i ajută, eufemistic fie spus, să-şi optimizeze fiscalitatea şi să forţeze limitele legilor pentru a-şi uşura povara taxelor. Plasamentele îşi găsesc astfel un domiciliu comod, unde nimeni nu pune întrebări indiscrete privind originea fondurilor şi secretul bancar este rege absolut.
