Fenomenul a cunoscut o amploare destul de mare, la un moment dat se estima că la nivelul ţării sunt în jur de 200.000 de astfel de microfirme. Numeroşi angajatori au optat pentru această formă de salarizare din cauza taxării împovărătoare a forţei de muncă. Este vorba de impozitul pe salarii, dar şi a contribuţiilor sociale. Statul a încercat să elimine această practică, pentru a încasa mai mulţi bani la buget, însă nu a reuşit decât în mică măsură. Iniţial, impozitul pe venitul unei microîntreprinderi era de 3% pe an. Ulterior, codul fiscal a fost modificat, dar, impozitul nu numai că nu a fost majorat, ci chiar diminuat.

Astfel, anul trecut impozitul pe vanitul microintreprinderilor a scăzut la 2%, a crescut anul acesta cu 0,5% la 2,5 procente şi se va majora cu acelaşi procent anul viitor la 3%. Aşadar, impozitarea nu a descurajat plata salariilor pe microintreprindere, avînd în vedere că taxa unică de impozitare este de 16% la care se adaugă şi contribuţiile sociale. În schimb, autorităţile au impus o nouă regulă. Impozitele de care vorbeam se aplică doar pentru sume care nu depăţesc 100 de mii de euro anual. Pentru sume ce depăşesc acest nivel, firma plăteşte cota unică de impozitare. Aşadar, pentru salarii anuale sub 100 de mii de euro rămâne încă rentabilă plata salariilor pe microîntreprindere. În plus, existenţa unei microfirme conferă proprietarului şi avantaje. Astfel, toate cheltuielile făcute în numele firmei sunt scutite de plata TVA.

De exemplu, dacă se achiziţionează un autoturism statul va trebui să returneze TVA. Conform Codului fiscal, pentru înfiinţarea unei microîntreprinderi trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii: venitul anual nu trebuie să depăşească echivalentul în lei a 100.000 de euro, are de la 1 la 9 angajaţi, ponderea veniturilor din management şi consultanţă să nu fie mai mare de 50% şi capitalul social al persoanei juridice nu trebuie să fie deţinut de stat, autorităţi locale sau instituţii publice.