În căutarea ratingului...

Aș fi putut scrie despre per­cep­ția pe care un premier o poate transmite mediului internațional prin „alba‑neagra“ cu numirile în justiție (prin saltul pe care l‑a făcut domnia sa de la „procurorul Kövesi care îi aleargă pe votanții de la referendum“ până la a o considera cea mai bună în lupta anticorupție, deși n‑a servit nici măcar o zi de anticorupție). Aș fi putut scrie despre cum și‑a dorit Ponta să se infiltreze ministru interimar al Justiției pentru a satisface dorințele unui „mafiot“. Aș fi putut scrie despre cum Ponta se metamorfozează în vuvuzeaua domnului Băsescu (exact ceea ce era Emil Boc – exemplificator este inclusiv importul de discurs al domnului Băsescu – „eventual să numească procurorii Antena 3“). Aș fi putut scrie despre cum domnul Ponta a importat de la domnul Băsescu inclusiv „mafia personală a lui Adrian Năstase“. Aș fi putut scrie despre fraza neterminată a președintelui Băsescu atunci când făcea cu mâna pe facebook și spunea „Adio PDL...“. Ceea ce nu spunea atunci Băsescu era „Bine te‑am găsit, PSD“ – un partid mult mai mare, care încă nu pute la nivelul percepției pe măsura PDL, și, nu‑i așa, pus la picioare pe modelul de colonizare al Americii de Sud – „capturarea liderului“ (Ponta – cazul Kovesi). Sau aș fi putut scrie despre ceea ce îi leagă definitiv pe Ponta și Kovesi – suspiciunile de plagiat ale tezelor „lor“ de doctorat.

 

Dar nu scriu despre toate astea întrucât subordonarea domnului Ponta față de „mafiotul“ Băsescu este evidentă pentru mine încă din mai 2012, iar despre mediocritatea și fanfaronismul domniei sale am scris în multe rânduri de atunci. Scriu însă despre „ultima fiță“ în materie de fanfaronism economic, și anume cererea României, prin diverși romancieri economici, de îmbunătățire a ratingului suveran. O propoziție a ministrului economiei de acum (ministrul finanțelor din 2008, care se lăuda cu dublarea salariilor la bugetari și triplarea pensiilor, în condițiile unui „ușor deficit“ până în 2017) a ajuns pe agențiile de presă străine. Domnul Varujan susține că „agențiile de rating ar trebui să îmbunătățească ratingul României“ (Moody’s și Fitch au plasat România la cel mai scăzut nivel „recomandat pentru investiții“, iar S&P păstrează România la categoria „junk“ – și asta de când domnul Vosganian și guvernul domniei sale au anunțat majorarea salariilor profesorilor cu 50% în plină criză și până acum). Venită în sprijinul lui Vosganian, Bloomberg caută analiști care să întărească poziția ministrului ratat al finanțelor (sau al finanțelor ratate), spunând că analiștii economici, de la Londra până la Los Angeles, susțin cererea ministrului Vosganian. Acum, despre Londra a auzit toată lumea ca fiind un centru financiar, despre Los Angeles, mai puțin. Iar declarația ajutorului de analist din Los Angeles reprezintă o părere că România ar merita un rating mai bun. Mergând și la Londra, eu nu văd în declarația economistului Neil Shearing de la Capital Economics vreo susținere pentru îmbunătățirea ratingului, ba din contră: „Principalele bariere în fața unei îmbunătățiri a ratingului sunt economia slabă, un sistem bancar fragil și incertitudinile politice continue“, spune analistul.

 

Vi se pare că îl sprijină pe Vosganian? Ba din contră, fiecare cuvânt al lui ne dă tot atâtea argumente pentru care România nu ar trebui să fie privită mai bine: economia este slabă, iar perspectivele sunt de stagnare și pentru 2013 (creștere economică nu poate exista concomitent cu majorarea taxelor, ministrul interimar al justiției se răzgândește de la o zi la alta și în final adoptă o procedură de numire a șefului DNA contrară procedurilor europene). Desigur, în flancul lui Vosganian „vine“ și „guru“ al piețelor emergente, Mark Mobius, care, în fapt, nu spune decât un lucru de bun‑simț: „Există o șansă bună de îmbunătățire a ratingului dacă reformele promise de guvern se vor face“. Pentru a vedea dacă Mobius sprijină sau nu ideea de îmbunătățire a ratingului (de care, indiscutabil, s‑ar bucura, dar în sprijinul căreia nu ar veni prin a se compromite), sunt reformele promise făcute? Este România sau nu în acord cu finanțatorii internaționali? Nu. România a derapat și a cerut o extensie a acordului cu FMI, iar de la 1 aprilie nu mai are acord cu Comisia Europeană. A fost sau nu atinsă ținta de deficit? Categoric nu, iar arieratele reprezintă de fapt datorie ascunsă și de asemenea ratare de ținte. A fost privatizat Oltchim? Dar CFR? Dar managementul privat – este altceva decât o simulare națională? Răspunsurile sunt evidente.
Numai că, în loc să caute soluții la aceste probleme, Varujenii caută ratinguri, iar Ponții caută... chiar... ce caută oare domnul ­Ponta? În afară de o dorință arzătoare pe care Băsescu i‑a îndeplinit‑o, de a deveni noul Emil Boc, ce caută dânsul? Caută prin ceea ce scriu alții și am remarcat cu interes cum dintr‑un articol al unui jurnalist de la „New York Times“ a preluat, cu ghilimele, pe propriul blog, următoarea propoziție: „Premierul Ponta este un om inteligent“. Yeah, right!