Gazprom este cea mai importantă companie a Rusiei şi controlează aproape o cincime din producţia mondială de gaze, iar reţeaua sa de conducte se întinde din estul Asiei până în Germania. Puterea sa pare fără limite din moment ce fostul său director general, Dmitri Medvedev, a devenit preşedintele Rusiei. Mai mult, Gazprom asigură o cincime din bugetul Moscovei şi este o sursă sigură de venituri în valută.
Nu este deci de mirare că Gazprom care a realizat în 2007 o cifră de afaceri de 67 de miliarde de euro şi angajează peste 430 de mii de salariaţi îşi poate impune propria agendă Kremlinului. Deşi îngrijorătoare, poziţia de forţă a companiei de stat nu este însă una decisivă în politica energetică europeană. Ponderea gazelor ruseşti în totalul importurilor europene a scăzut de la 75% în anii 80 la 40% în prezent. Mai mult, analiştii europeni arată că importul de gaze din Rusia reprezintă doar 6 procente din consumul primar de energie al uniunii Europene.
Dacă Europa se bucură de o autonomie apreciabilă în privinţa resurselor energetice, în cazul ţărilor foste comuniste lucrurile stau diferit. Ungaria, Bulgaria sau ţările baltice au puţine mijloace de a compensa gazele ruseşti. Din acest motiv Comisia Europeană militează pentru formarea unei pieţe comune a gazelor, care să distribuie eficient resursele pe piaţa unică europeană.
De exemplu, ţările sudice pot furniza gaze importate din Algeria sau alte state din orientul mijlociu spre estul Uniunii Europene. Dar formarea unei pieţe unice a gazelor întâmpină rezisenţa unor state cheie precum Franţa şi Germania, care vor să păstreze controlul în anumite domenii cheie. Aşadar puterea Gazaprom şi implicit a Rusiei reflectă mai mult slăbiciunea Europei.
