Scenele cu tirani arabi, bătrâni și corupți, răsturnați de la putere la porunca unei noi generații de tineri idealiști, cu aspirații democratice, uniți prin Facebook și entuziasmați de noțiunea deschiderii spre o lume mai largă, i‑au tulburat pe observatorii de pretutindeni. Aceste revoluții sunt încă în plină desfășurare, chiar dacă se află în momente diferite ale ciclului. În Tunisia și Egipt ele merg în direcția cea bună, căci starea de spirit predominantă este una optimistă, iar la Orizont se arată alegeri libere. În Libia, Siria și Yemen dictatorii se agață de putere, cu grade diferite de reușită. Iar în țările din Golf, monarhii se străduiesc să contracareze dorința de democrație cu o generozitate susținută de petrol și încununată de modeste concesii politice, greu obținute.
Până acum revoltele păreau să aibă un caracter, în mare măsură, laic. Discret, occidentalii au răsuflat ușurați. Nu pentru că toți sunt împotriva religiei. Mulți dintre ei – îndeosebi americanii – sunt credincioși. Dar în general preferă propria lor varietate, iar de la 11 septembrie 2001 încoace sunt extrem de sensibili când vine vorba de islam.
ASCENSIUNEA ISLAMULUI. Dar în prezent apar semne că impactul islamului asupra revoluțiilor arabe este în creștere.
Asta îi face ultrasensibili atât pe arabii, cât și pe occidentalii de orientare laică și liberală. Le este teamă că deșteptarea arabă ar putea fi sabotată de islamiștii care resping versiunea pluralistă a democrației, oprimă femeile și arborează steagul jihadului împotriva creștinilor și a evreilor. Sunt neliniștiți că militantismul criminal care a ucis 30.000 de oameni în ultimii patru ani în Pakistan ar putea apărea și în lumea arabă.
În Libia, consiliul național de tranziție, care încet‑încet dobândește recunoaștere ca viitor guvern, este un amestec de liberali laici și islamiști. Printre rebelii libieni există și veterani jihadiști din Irak și Afganistan, deși aceștia nu sunt numeroși. Un general american detectează „licăriri de al‑Qaeda“ printre inamicii colonelului ajutați de Occident, ceea ce stârnește amintiri neplăcute despre alianța Statelor Unite împotriva URSS, cu mujahedinii din Afganistan, înainte ca aceștia să devină al‑Qaeda sau talibani.
Frăția Musulmană, care are ramificații în toată regiunea, este cea mai bine condusă mișcare de opoziție din Libia și Egipt; iar referendumul constituțional din Egipt de la sfârșitul lunii martie a mers în sensul în care își dorea Frăția. Membrii ei au suferit mult timp, atât la cheremul unor regimuri sprijinite de occidentali, precum cel al lui Hosni Mubarak în Egipt, cât și la cel al unora laice anti‑occidentale, precum cel al lui Bashar al‑Assad în Siria, aflat acum sub o imensă presiune. Și în Tunisia, islamiștii interziși mai înainte par să aibă o poziție bună. În ansamblu, acești Frați au făcut eforturi extraordinare să asigure Occidentul că în prezent dezaprobă violența în atingerea scopurilor lor, cred în democrația pluripartinică, susțin drepturile femeilor și s‑ar abține să impună legea sharia în întregul ei, dacă ar fi în situația să formeze un guvern în oricare dintre țările unde reînvie sub forma unor partide legale.
Chiar și așa, Frăția îi face pe mulți nervoși. La una din extremele largului spectru ideologic pe care îl acoperă nu este așa departe de jihadiști, care au pornit, mulți, chiar din rândurile ei. Principala mișcare islamistă palestiniană, Hamas, o ramură a Frăției, a fost încântată de căderea lui Hosni Mubarak. În trecut a executat atentate sinucigașe în inima Israelului și a refuzat să recunoască statul evreu. Unii liberali afirmă că sub mantia Frăției, o organizație mai moderată, se ascund mai multe grupuri islamiste extremiste. În valul de deținuți eliberați recent se află sute, dacă nu chiar mii de jihadiști egipteni.
NU DISPERAȚI. În lumea arabă, islamul este obligat să joace un rol mai larg în guvernare decât în alte părți. Majoritatea musulmanilor nu cred în separarea dintre religie și stat, ca în Statele Unite sau în Franța, și nu și‑au pierdut entuziasmul față de religie, cum s‑a întâmplat cu mulți „creștini‑democrați“ din Europa. Democrațiile musulmane ca Turcia, Malaezia și Indonezia au, toate, partide islamice importante.
Dar islamic nu este același lucru cu islamist. În ultimii câțiva ani, al‑Qaeda a pierdut teren în inimile și mințile arabilor. Jihadiștii sunt o minoritate redusă, respinși de coreligionarii lor moderați, nu în ultimul rând pentru că au creat pretutindeni în lume un renume prost pentru islam. Luptele ideologice dintre islamiștii moderați și cei extremiști sunt la fel de înverșunate ca animozitatea dintre fundamentaliștii musulmani, creștini și evrei. Arabii mai tineri, în mare măsură responsabili pentru revoltele în curs, sunt conectați mai bine și mai obișnuiți cu restul lumii moderne decât predecesorii lor conservatori.
Mai mult decât atât, unele țări musulmane se află pe calea democrației, unele au ajuns deja. Unele se descurcă bine. Printre țările arabe, Libanul, cu abundența sa de religii și secte, are de multă vreme un fel de democrație, chiar așa afectată de cote religioase de reprezentare și de existența miliției armate Hezbollah. Irakul are în fine un parlament cu adevărat pluripartit.
În afara lumii arabe, în Turcia, Malaiezia și Indonezia, islamul și democrația coabitează destul de confortabil. Mulți musulmani devotați aflați printre protestatarii arabi, inclusiv membri ai Frăției, indică modelul turcesc. Guvernul moderat islamist din Turcia dă semne îngrijorătoare de autoritarism în ultima vreme, dar își slujește propriul popor mult mai bine decât o făceau generalii dinainte. Iranul, care era atât de influent odinioară, nu mai este un model: teocrația nu este atractivă pentru tinerii de pe străzile lumii arabe.
Totuși, se prea poate ca țările musulmane să facă anumite alegeri inconfortabile pentru Occident. Dar aceia gata să se îngrijoreze ar trebui să‑și amintească că, pe termen lung, nu există alternativă mai bună pentru interesele lor. Ca să nu mai vorbim de interesele arabilor. Bătrânii autocrați și‑au deprivat popoarele de libertăți și șanse; stabilitatea pe care o promiteau, este limpede acum, nu putea dura. Războiul civil din Algeria din anii ’90 rămâne un avertisment îngrozitor în ce privește deprivării islamiștilor de puterea pe care au cucerit‑o pe drept.
Islamul nu se va acomoda niciodată cu lumea democratică modernă până când musulmanii nu‑și vor asuma responsabilitatea pentru propriile vieți. Milioane de oameni au acum șansa să facă acest lucru. Este mai mult un motiv de bucurie decât de îngrijorare.
O ocazie rară?
Jihadiștii sprijină și exploatează în același timp primăvara arabă. O incursiune în orașul care a dat cea mai mare proporție de arabi pentru războaiele sfinte musulmane de pretutindeni.
THE ECONOMIST, CAIRO ȘI DARNA
La prima vedere, parcă am mai văzut asta. Vetarani ai jihadului afgan conduc tabere de pregătire din luxurianții Munți Verzi ai Libiei, cu un ochi la căile maritime ale Europei. Jihadiști înarmați fac raiduri pe străzile prăfuite împreună cu acoliții lor. Predicatori ce își ațâță ciracii să ia arma în mână.
Dar e ceva nelalocul lui cu pretențiile lui Muammar Gaddafi
că revoluția din Libia este un complot al‑Qaeda. Acești jihadiști sprijină cu entuziasm campania de bombardamente a NATO. „O binecuvântare“, spune Sufian bin Qumu, fost deținut timp de șase ani în țarcurile de la Guantánamo Bay, care a condus camioane pentru compania sudaneză de transport a lui Osama bin Laden înainte să se îndrepte spre taberele afgane. „Excelent“, îl susține Abdel Hakim al‑Hisadi, comandant al rebelilor ce s‑a pregătit în tabăra Khost, baza lui bin Laden din Afganistan. „A schimbat felul în care priveam Occidentul. I‑au salvat pe oamenii noștri și trebuie să spunem mulțumesc“.
ENTUZIASM ȘI PROVOCARE. De la momentul în care guvernele occidentale au înarmat primii mujahedini antisovietici, în anii ’80, nu a mai existat o asemenea înțelegere între organizațiile vestice și cele jihadiste. Toți până la unul proclamă că sunt altceva decât al‑Qaeda, insistând că au dus încă de la început o luptă locală împotriva unui conducător tiranic, și nu una globală, împotriva Occidentului. La mijlocul anilor ’90, ei au format Grupul Islamic Libian de Luptă, care a purtat timp de cinci ani un război de gherilă pe dealurile din jurul Darnei, un oraș de coastă la nord‑est de Benghazi. Deși mulți au fugit în Afganistan după contraofensiva colonelului Gaddafi, majoritatea au păstrat distanța față de al‑Qaeda. „L‑am întâlnit pe șeicul Osama“, declară Hisadi, „dar am refuzat să dau mâna cu el“.
Luptătorii islamiști de la Darna fac acum parte integrantă din valul de proteste și revolte ce s‑au răspândit în lumea arabă. Mișcări ce au început prin a‑și trage seva și a câștiga aderenți din solicitări laice – pentru demnitate personală și libertăți politice – au adoptat, cu timpul, o nuanță mai religioasă și mai limitată. Așa cum protestele au trezit la viață clasa de mijloc arabă, de mult timp pasivă, tot așa au eliberat potențialul islamismului – un curent cu multe fațete și un spectru larg, integrat în profunzime în întreaga regiune, dar care a fost manipulat și înăbușit de majoritatea regimurilor arabe. Iar unele manifestări ale sale, precum cele din Darna, sunt surprinzătoare. Eliberarea a mii de deținuți politici islamiști în Egiptul și Tunisia postrevoluționare a închis un capitol întunecat al drepturilor omului din aceste țări. Organizații ca Grupul Islamic Libian de Luptă sau Jamaat Islamiya din Egipt, care au purtat amândouă campanii teroriste în anii ’90 și făceau parte din extrema radicală, arată acum o ardoare noudescoperită pentru politica pașnică, explicând că în trecut au recurs la violență doar ca răspuns la represiune. Grupul Islamic Libian de Luptă și‑a schimbat numele în Mișcarea Islamică Libiană, iar cei 12 membri ai biroului politic s‑au angajat să fie loiali Consiliului Național din Benghazi.
Islamiștii mai moderați, inclusiv cei din puternica Frăție Musulmană din Egipt și asociații similare din alte părți consideră că libertatea din prezent este entuziasmantă, dar reprezintă și o provocare. Gata cu confortul de a poza în nobili oponenți ai unor regimuri detestate – ei trebuie să‑și mânjească mâinile în politică, să propună măsuri concrete și să accepte diversitatea din propriile lor rânduri. Membrii mai tineri, învigorați de experiența înnoitoare de a lucra împreună cu laicii liberali și chiar cu comuniștii pentru a atinge scopurile comune, pun din ce în ce mai des la îndoială dogmatismul rece al liderilor mai în vârstă. Acest curent islamist emergent nu își caută un model printre teocrațiile ca Iranul și se uită cu interes la partidul AK, ales democratic, cu parfumul său islamic diluat de toleranța pentru ceilalți și respectul pentru instituțiile laice.
SUBTILITĂȚI SECTARE. Dar există și multe alte manifestări îngrijorătoare ale ascensiunii islamiștilor. Întrebați‑l pe Anwar Mitri, 45 de ani, administrator la o școală din provincia egipteană Qena, în Egiptul de Sus. Pe 20 martie, un grup de justițiari musulmani l‑au arestat chiar în localitatea lui, l‑au „judecat“ într‑un apartament și i‑au tăiat urechea dreaptă. Asta a fost pedeapsa pentru că a închiriat o locuință unei femei musulmane despre care ei spuneau că este prostituată și pentru că au susținut că a făcut sex cu ea. Mitri a declarat că atacatorii i‑au spus că „nazareni“ ca el, membri ai minorității creștine copte de 8–10% din Egipt, nu mai sunt protejați de Investigațiile Securității de Stat, un departament al temutei poliții secrete ce a fost în mare parte neutralizat de la răsturnarea regimului Mubarak.
Atacuri similare în alte zone rurale din Egipt au avut ca țintă magazine de băuturi, presupuse bordeluri și, într‑un caz cu deznodământ fatal, un fermier musulman acuzat de apostazie. Se spune că făptașii sunt salafiști, aderenți ai unui grup fundamentalist influențat de Arabia Saudită ce a efectuat incursiuni în special în rândul claselor sărace din Egipt. Unii susțin că asemenea incidente, la fel ca atacurile teroriste prerevoluționare împotriva copților egipteni, ar putea fi însă puse la cale de membri ai poliției secrete, al căror scop este să stârnească divergențe sectare.
Oricare ar fi cauza, teama crește în rândul creștinilor egipteni. Recent, un zvon care spunea că salafiștii plănuiesc să arunce cu acid în femeile ce nu poartă văl a fost suficient pentru a provoca evacuarea studenților creștini dintr‑un cămin universitar din orașul Asyut, tot în Egiptul de Sus.
La fel ca Frăția Musulmană, și printre salafiștii egipteni se manifestă o diversitate de opinii. Majoritatea condamnă asemenea excese și, în trecut, și‑au exprimat în general aversiunea față de politică. Cu puțin înainte de revoluția egipteană, un predicator salafist a mers până într‑acolo încât a emis o fatwa mortală împotriva lui Mohamed ElBaradei, laureat al Premiului Nobel și fost șef al agenției nucleare a ONU, devenit o figură de vârf a opoziției laice din Egipt, pentru păcatul de neascultare față de „liderul de drept“ al țării, Hosni Mubarak.
Dar odată ce mișcarea de protest din Egipt căpăta suficientă putere pentru a răsturna guvernul lui Mubarak, salafiștii, mulți dintre ei trecuți prin închisori și torturi, s‑au alăturat înflăcărați. La mijlocul lui martie, când egiptenii au votat într‑un referendum dacă să accepte sau nu modificarea Constituției, salafiștii au contribuit la schimbare stârnind temerile că laicii și creștinii plănuiesc să elimine un articol care descrie legea musulmană, sharia, drept „principala sursă a legislației“. Dacă votezi împotrivă, au șoptit ei într‑o campanie eficientă care a inclus predica de vineri și fluturași, înseamnă că votezi împotriva islamului.
Asemenea subtilități sectare au fost exploatate de radicalii religioși, dar și de guverne, în Bahrain, Siria și Arabia Saudită. Familia conducătoare din Bahrain, de orientare sunnită, a alimentat ani la rând, pe tăcute, temerile sunniților că majoritatea șiită de 70% a regatului insular este manipulată de agenți ai „superputerii“ șiite care este Iranul. Protestele pro‑democrație ce au izbucnit în ianuarie și au fost înăbușite violent de mai multe ori de atunci au început cu o agendă laică de reformă, dar sub presiunea violentă a represiunii au devenit, inevitabil, mult mai sectare.
În mod similar, demonstrațiile din orașul sirian Deraa au izbucnit la mijlocul lui martie ca protest la adresa arestării unor minori care desenau graffiti. Odată ce s‑a instaurat ciclul de represiune violentă și contrademonstrații, cu zeci de oameni împuș
cați mortal de poliție, furia s‑a răspândit, mai ales în rândul musulmanilor sunniți. Deși reprezintă două treimi din populația Siriei, ei sunt iritați de dominația, în ultimii 40 de ani de guvernare a familiei Assad, a alawiților, o ramură a islamiștilor șiiți cu o pondere de 6% între sirieni.
Opoziția mai largă, care suferă de pe urma represiunii dure a regimului și de sciziunile interne, s‑a luptat să țină sub control impulsurile sectariene. Dar regimul lui Bashar al‑Assad a exploatat rapid sensibilitatea publică pe tema diferențelor religioase pentru a consolida acceptarea tacită a guvernului. După ce au fost martori la vărsările de sânge din vecinele Irak și Liban, până și mulți dintre detractorii lui Assad par să fie gata să accepte unele libertăți, limitate, în schimbul păcii sociale.
DURERI DE CAP. Dar islamiștii extremiști nu par să prindă curaj doar în țările expuse sectarismului. Ultimul număr din „Inspire“, revista jihadistă online care se declară exponenta de limbă engleză a al‑Qaeda în Peninsula Arabică (AQAP), franciza yemenită a grupului cu acțiune globală al lui Osama bin Laden, salută fervoarea revoluționară arabă drept o oportunitate rară. „Revoluțiile care zguduie tronul dictatorilor sunt bune pentru musulmani, bune pentru mujahedini și rele pentru imperialiștii din Vest și acoliții lor din lumea musulmană“, declară editorialul din 29 martie.
Mai rămâne ca acest entuziasm să fie reflectat în orice ascensiune detectabilă a grupurilor înarmate jihadiste. Cu toată anarhia ce crește în Yemen, unde opoziția împotriva președintelui Ali Abdullah Saleh a redus presiunile asupra AQAP. Dar neliniștește puterile occidentale ce intervin în Libia. Estul țării, deținut de rebelii anti‑Gaddafi, este de multă vreme un focar al activismului islamist. Se spune că Darna, în special, a contribuit cu luptători jihadiști pentru Irak într‑o proporție mai mare decât orice alt oraș arab.
Amiralul James Stavridis, comandantul suprem al forțelor aliate NATO pentru Europa, le vorbea recent senatorilor americani despre „licăririle“ informative care indică prezența al‑Qaeda și a Hezbollah, gherila șiită libaneză, în rândurile opoziției libaneze. Dar tot el a susținut că liderii acesteia par să fie „bărbați și femei responsabili“. Observatorii nu sunt impresionați de competența opoziției, dar sunt de acord asupra faptului că elementele radicale par să fie o minoritate redusă. Furia lor se îndreaptă deocamdată exclusiv împotriva colonelului Gaddafi și a regimului său, iar scopul lor declarat este să creeze un stat modern, pluralist, democratic.
Temerile, exprimate deschis în comentariile din presa israeliană și preluate de conservatori mai departe în Vest, ce consideră că democratizarea s‑ar putea dovedi un cal troian al islamului radical, nu iau deseori în calcul și un alt factor. Deși soarta palestinienilor îi unește încă pe islamiști indiferent de orientare, ei se dovedesc divizați în aproape orice alt subiect.
Unii, de pildă, continuă să descrie intervenția occidentală în Libia drept o cruciadă imperialistă, în ciuda faptului că ea vine ca urmare a unor invitații atât din partea Ligii Arabe, cât și a Organizației Conferinței Islamice, ce reunește practic toate țările islamice din lume. În timp ce extremiștii al‑Qaeda salută valul democratic ca o oportunitate, arhiconservatorii clerici din Arabia Saudită, susținuți de stat, l‑au condamnat ca fiind echivalent cu erezia. Media iraniană, cenzurată de stat, a clocotit împotriva soartei crude a mișcării democratice din Bahrain și a sărbătorit răsturnarea „tiranilor“ din Egipt și Tunisia. Dar a păstrat o tăcere sinistră în ce privește înăbușirea sângeroasă a opoziției din Siria, singurul aliat arab al Iranului.
Yusuf al‑Qaradawi, predicatorul‑vedetă al canalului prin satelit Al Jazeera, născut în Egipt, s‑a dovedit un suporter puternic al protestelor de pretutindeni. Nu s‑a mulțumit doar să aprobe intervenția Occidentului în Libia, a emis chiar o fatwa ce promite răsplata paradisului pentru orice musulman ce‑l ucide pe colonelul Gaddafi. Dar ca sunnit apropiat de Frăția Musulmană, el a condamnat activiștii democratici din Bahrain drept bigoți șiiți și unelte ale Iranului.
Însăși Frăția Musulmană pare să se dividă, deși nu după niște linii ideologice dramatice. Organizația, înființată în Egipt în 1928, a fost un incubator important al mișcărilor islamiste și a supraviețuit unor decenii de represiune. Are o mișcare de tineret foarte disciplinată, ce s‑a dovedit crucială în protestele ce au dus la răsturnarea regimului Mubarak. Acum, mulți dintre membrii săi mai articulați par să graviteze în jurul unui nou partid politic, înființat de un fost membru al conducerii Frăției, și nu de cel susținut de liderii actuali.
În acest timp, în revoluția libiană, radicalismul își arată fața rezonabilă. Într‑o predică de vineri ținută în fața tribunalului din Benghazi, centrul revoltei, predicatorul cheamă la înființarea unui stat democratic, civil. „Discursul pe care îl aud este unul democratic“, spune Zahi Mogherbi, profesor de științe politice din oraș care acuză radicalizarea ca răspuns la represiunea colonelului.
La Darna, consilierii se luptă să explice de ce orașul a trimis atât de mulți jihadiști în războaiele din afara țării. „Înaintea lui Muammar, noi nu am avut o mișcare islamică sau probleme islamiste“, precizează un judecător local. „El a vrut să‑și delegitimeze opoziția“. Orașul se mândrește cu reputația de centru intelectual de dinainte ca Gaddafi să înăbușe dezbaterile civice în Libia.
În munții de deasupra orașului, comandantul rebel Hisadi îi antrenează în grabă pe proaspeții recruți. Insistă că, împreună cu acoliții săi, va depune armele odată ce colonelul Gaddafi va fi răsturnat. Speră la legături apropiate cu Occidentul și aspiră să‑și recapete amvonul din moscheea din care a fost alungat de colonel. Bin Qumu, șoferul lui bin Laden, vrea să‑și scrie autobiografia și să deschidă o școală de etică.
