Razboiul, de cealalta parte a redutei, se duce altfel. Presati de deadline si de concurenta, jurnalistii vor, primii, informatie de calitate, rapid. Imi este, de multe ori, greu sa ii explic PR-istului ca nu lucrez la un saptamanal, lunar sau anual, si ca, atunci cand cer o informatie, o vreau pe loc. Imi amintesc o intamplare de acum un an, cand am sunat la cineva care detinea o astfel de functie si am cerut cateva informatii, de altfel foarte simple. Am insistat la telefon ca este urgent. Mi-a cerut sa-i trimit intrebarile pe mail, promitandu-mi solemn ca imi raspunde instant. Si a inceput asteptarea. Dupa cateva ore am revenit, insolit, cu un telefon. Nu mi-a mai raspuns.
La vreo saptamana, imi trimite un mail: “Auzi, tie cand iti trebuiau raspunsurile alea...?”. Inca ma intreb cine sunt vinovatii in astfel de situatii. Sunt eu, ca jurnalist, pentru ca imi permit sa inoportunez persoana care pare sa fie platita pentru orice altceva, mai putin pentru a-si face jobul? Sunt sefii lor, care nu se intreaba niciodata de ce, in ziare de tip economic, unde sectiunea de companii este cea mai importanta, firmele pe care le conduc nu apar niciodata? Am ajuns la o concluzie: sunt de vina PR-istii profesionisti, care raspund mereu la telefon, care furnizeaza informatii, care se tin de cuvant.
Ei ne-au invatat prost. A, si imi mai vine in cap o intamplare. O firma a unui prieten isi angajase PR extern, o companie cunoscuta in domeniu. Intamplator, respectiva PR-ista pusese ochii tocmai pe mine si s-a gandit sa ma convinga sa scriu despre clientul sau, “o firma tanara si draguta, care ar vrea sa stea de vorba cu mine”. Firma respectiva, insa, nu avea nevoie de PR care sa o transforme intr-o gluma, ci de o imagine solida, serioasa, construita in timp si cu atentie. E clar, sunt pe drumul cel bun...
