FMI insistă ca raportul în PIB al cheltuielilor cu salariile să scadă de la 9,5%, cât este în prezent, undeva către 7,5%, ceea ce implică o diminuare cu 20% a acestora. Însă această cifră în sine nu este suficient de relevantă pentru a fi interpretată în raport cu situaţia existentă în alte ţări ale UE. De exemplu, ca raport în PIB, cheltuielile cu salariile adminstraţiei publice din România au fost în 2008 chiar sub media UE-27, fiind comparabile cu cifrele observate în multe alte ţări din UE.
Cheltuielile cu salariile trebuie în mod necesar raportate la aportul sectorului public în economie, deoarece reprezintă o măsură a productivităţii. O variantă este raportarea remuneraţiei angajaţilor sectorului public la cheltuielile bugetare totale. Ideea este de a diferenţia ţările cu guverne “mici”, adică cele în care ponderea veniturilor şi a cheltuielilor în PIB este mai mică, de cele cu guverne “mari”, care, implicit, au un nivel mediu al impozitelor mai ridicat. Acest ultim raport arată dimensiunea dezastrului cheltuielilor cu salariile din administraţia publică din România.
Dacă la începutul anului 2000 Guvernul aloca o cincime din totalul cheltuielilor bugetare către plata salariilor, acest tip de cheltuieli a crescut impresionat în 2008, atingând o pondere de 26,5%. Un lucru remarcabil este faptul că acest factor nu este disproporţionat numai prin nivelul lui - de departe, cel mai ridicat dintr-o ţară membră a UE considerată a avea un guvern “mic” -, dar şi prin viteza de creştere. Într-o perioadă în care multe ţări au profitat de boomul economic şi au reuşit să-şi reducă acest raport, administraţia publică din România a acţionat în mod cu totul paradoxal, în sens invers. Acest aspect este încă un exemplu al ineficienţei şi lipsei de transparenţă existente la nivelul administraţiei publice. În mod clar, orice reformă a acesteia trebuie să înceapă prin reducerea cheltuielilor cu salariile.
Proiectul legii unice a salarizării este un pas înainte, însă are deficienţe majore, în primul rând din cauza faptului că nu pune accent suficient pe factorul de motivaţie al angajaţilor. Este tot atât de clar că această reformă are nevoie de câţiva ani pentru a putea fi finalizată. Cheltuielile bugetare din România sunt nediscreţionare şi este nevoie de o schimbare radicală a structurii acestora, ceea ce va necesita un oarecare timp de tranziţie. De exemplu, cheltuielile cu bunurile şi serviciile, personalul şi asistenţa socială reprezintă 80% din totalul cheltuielilor bugetare şi “înghit” peste 90% din venituri. Ţinând seama de această situaţie, nu este nevoie de un exerciţiu de imaginaţie pentru a identifica tipul cheltuielilor care ar trebui reduse.
Cerinţa FMI de reducere a cheltuielilor salariale este pe deplin justificată. Dezamăgitor este însă faptul că avem nevoie de cadrul unui acord prin care o instituţie internaţională să forţeze implementarea acestor măsuri. Trebuie ca disciplina autorităţilor administraţiei publice să înceteze a mai fi atât de eluzivă.
> Laurian Lungu este managing partner al institutului de previziuni macroeconomice Macroanalitica
