Etapa intervenţiilor guvernamentale masive în economie se apropie de sfârşit. Efectul acestora însă readuce în actualitate îngrijorările legate de sustenabilitatea politicilor fiscale, în special cele din ţările anglo-saxone, SUA şi Marea Britanie. De exemplu, ultimele proiecţii ale instituţiilor de profil din SUA au revizuit în sus deficitul public cumulat pe următorii zece ani cu cifre cuprinse între 2 şi 2,7 trilioane dolari. Aceste corecţii sunt halucinante dacă se ţine seama că proiecţiile anterioare au fost făcute de-abia în luna martie a acestui an.
Un scenariu în care creşterea economică este sub aşteptări, iar necesarul de finanţare al administraţiei publice depăşeşte ţintele propuse este deosebit de periculos. În mod necesar, rata de creştere economică trebuie să fie superioară ratei reale a dobânzii împrumuturilor publice. În caz contrar, stocul real al datoriei publice va creşte mai repede decât economia. Astfel, de la un anumit moment, acesta nu va mai putea fi “rostogolit” şi va trebui, în schimb, să fie finanţat prin emisiune de monedă, adică inflaţie.
În 1981, Sargent şi Wallace publicau un articol de referinţă, “Some Unpleasant Monetarist Arithmetic”, ce sublinia tocmai aceste aspecte. Anii ’70‑’80 au fost caracterizaţi prin influenţe substanţiale ale sectorului public în economie. Probabilitatea monetizării datoriei publice era mult mai mare - comparativ cu ultimele două decenii, de exemplu -, deoarece exista tendinţa implicită ca politica monetară să devină subordonată celei fiscale.
Expansiunea masivă recentă a sectorului public în economiile diverselor ţări reactualizează această temă. Există două variante. Prima, în care economia îşi reia creşterea economică, iar excedentul bugetar este folosit pentru achitarea graduală a excesului de împrumut. În acest caz, intervenţia guvernelor în economie poată fi văzută ca un împrumut viabil acordat sectorului privat. Al doilea scenariu, în care redresarea economică este anemică şi de durată, iar necesarul de finanţare a sectorului public - în creştere. Această conjunctură poate declanşa o creştere a inflaţiei, fenomen determinat de creşterea anticipată a emisiunii de monedă.
Posibilitatea monetizării datoriei publice este însă serios restricţionată în cazul în care instrumentele împrumuturilor publice sunt indexate la inflaţie. Astfel, reticenţa unor ţări de a emite obligaţiuni guvernamentale care nu sunt indexate cu rata inflaţiei poate constitui un indiciu important referitor la calea pe care guvernele acestor ţări intenţionează să o urmeze.
