Până să înţeleagă şi acest punct de vedere, politicienii au fost împotriva acordului, riscând întârzierea deciziei. Astfel de idei tot continuă să apară. Mă voi referi la trei dintre ele. Prima este aceea că România are nevoie de un nou model de creştere economică. Mai precis, ar trebui să trecem de la modelul de creştere bazat pe consum la modelul bazat pe investiţii. Pentru mine, ideea este nouă, în sensul că nu o găsesc explicată în niciun model de creştere economică pe care îl cunosc. Dar am o problemă în a înţelege în ce ar consta diferenţa faţă de ceea ce s-a întâmplat până acum.
Consumul reprezintă peste 90% din PIB. Cam aşa este în majoritatea ţărilor lumii. Din acest motiv, ritmul de creştere economică este întotdeauna mai apropiat de cel al consumului decât de cel al investiţiilor. Dat fiind deficitul de cont curent, atunci trebuie să ne aşteptăm că trecerea la modelul de creştere bazat pe investiţii ar însemna trecerea la un model în care investiţiile cresc mai repede decât consumul, făcând ca ponderea consumului în PIB să scadă. Dar şi aici este o problemă.
Problema vine de la faptul că, în perioada 2004-2008, investiţiile chiar au crescut mai repede decât consumul sau decât produsul intern brut. Astfel, de la 23,7% din PIB, rata de investire a crescut la 26,5% din PIB în 2006 şi la 31,4% din PIB în 2008. Nu văd de ce ar trebui schimbat ceva care a funcţionat exact în sensul dorit. Atunci, ce ar dori cei care vor să vadă un model de creştere bazat pe investiţii? Nu ştim, dar îi putem ajuta să se clarifice. Poate vor să arate că este nevoie de o creştere economică fără acumularea masivă de datorii externe.
Într-adevăr, în perioada 2004-2008, datoria privată externă a crescut foarte mult. Aceasta este în concordanţă cu creşterea deficitului de cont curent. În perioada amintită, intrările mari de capitaluri în bănci au dus la creşterea nesustenabilă a creditului şi la creşterea peste potenţial a economiei. Nu putem să ne dorim reluarea acestui model. Dar nici nu putem nega că menţinerea creşterii economice la nivelul potenţial de care România are nevoie pentru a converge către nivelul de trai din UE nu se poate face fără credite externe. Creşterea economică nu poate fi realizată fără o intermediere financiară adecvată. Intermedierea financiară a României este de numai 41% din PIB. Media zonei euro este de peste 100%. De aici, rezultă că reluarea creşterii economice la nivelul potenţial nu este posibilă fără reluarea la niveluri sustenabile a creditării externe. Iar aceste credite vor fi în mod inevitabil folosite, într-o bună măsură, pentru consum. Ce rost ar avea investiţiile, dacă nu producţia pentru consum? Poate că cei care doresc un model al creşterii bazat pe investiţii vor să spună că ar fi de dorit un deficit de cont curent mai mic. De acord, deficitul de cont curent de 14% din PIB nu era sustenabil. Dar să nu ne aşteptăm ca deficitul de cont curent să rămână la niveluri relativ joase dacă reluăm creşterea economică la nivelul potenţial.
În sfârşit, vreau să reamintesc că în economia de piaţă deciziile de consum şi de investiţii aparţin preponderent actorilor privaţi şi, într-o mai mică măsură, sectorului public. Actorii privaţi optimizează intertemporal şi decid să diminueze consumul prezent atunci când ratele dobânzilor cresc, şi invers. În final, deciziile lor depind de structura stimulentelor, şi nu de dorinţe. Cea de-a doua idee greşită la care vreau să mă refer spune că partidele care susţin Guvernul sau care formează Opoziţia pot fi divizate doctrinar. Această idee pare să nu aibă legătură cu logica economică, dar are. Astăzi, în România, sectorul public are nevoie de o reformă profundă, care să pună finanţele publice pe o traiectorie sustenabilă. Această reformă necesită măsuri de restructurare a cheltuielilor, cu implicaţii sociale, şi nu poate fi făcută decât de un guvern de dreapta. S-a văzut că guvernul PDL-PSD, divizat doctrinar, nu a reuşit să facă acest lucru. Natura acestor măsuri face, de asemenea, necesară o opoziţie de stânga, solidă, care să corecteze eventualele excese ale dreptei. Astfel, necesitatea unităţii doctrinare atât a Guvernului, cât şi a Opoziţiei derivă din logica economică a necesităţii restructurării sectorului public.
În fine, o a treia idee care cred că nu face bine mediului economic este aceea a adoptării unei legi care să permită debitorilor să nu plătească ratele la credite către bănci timp de şase luni, un an. Un astfel de moratoriu ar mări asimetria informaţională la nivelul microeconomic şi ar crea hazard moral. Comportamentul agenţilor economici s-ar schimba într-un sens greu de estimat. El ar putea determina entităţile debitoare să slăbească eforturile lor de a plăti, creându-le o problemă la reluarea plăţilor. Mai mult, ele ar putea anticipa reluarea exerciţiului, determinându-le să întârzie reluarea plăţilor. Această decizie trebuie lăsată exclusiv la nivelul microeconomic. Numai băncile pot decide dacă este sau nu în interesul afacerilor să suspende aceste plăţi, în cazul anumitor clienţi.
> Lucian Croitoru este consilierul guvernatorului BNR. A fost reprezentantul României la FMI şi este autorul a numeroase cărţi şi articole de specialitate.
