Criza economică ce a lovit ţara venind din afară a dus la încheierea acordurilor cu UE, FMI, Banca Mondială (BM) şi cu alte instituţii financiare. Încheierea acestor acorduri a fost o idee înţeleaptă a autorităţilor române. În mai multe articole, cât şi în discursul de învestitură pe care l-am rostit în Parlament pe 4 noiembrie 2009, am arătat beneficiile acordului, cât şi ceea ce ar însemna întreruperea lui. Aici vreau doar să arăt de ce nu trebuie să neglijăm pericolul ca acest acord să fie întrerupt. Mai precis, vreau să arăt că motivele de fond care au dus la întreruperea acordurilor precedente ar putea acţiona din nou.
În ultimii 20 de ani, îngemănarea dintre birocraţie şi o parte a noii elite de afaceri s-a opus reformelor, deoarece acestea reduceau extragerea rentelor. Totuşi, presată de FMI şi de BM, iar mai apoi şi de UE, clasa politică, în ansamblu, a acceptat reformele necesare ca România să progreseze şi extragerea de rente să fie redusă. Dar modul în care s-a produs progresul a fost de tipul stop-and-go. Iar acest model ar putea să se repete.
Pentru a susţine această idee amintesc că, exceptând un singur acord, până în prezent, toate celelalte acorduri ale noastre cu FMI au fost întrerupte după ce România a primit primele tranşe de bani. Aceasta arată, după opinia mea, două lucruri. Primul, că principala cauză a încheierii acordurilor a fost constrângerea financiară externă, şi nu ideea de reforme. Acordurile au fost încheiate pentru a importa credibilitate, necesară atragerii de finanţări private, şi pentru a primi tranşele oficiale. Al doilea, că echilibrele politice au făcut ca interesele pe termen scurt să predomine. Atunci când reformele impuse de acorduri au fost dureroase, iar implementarea lor ar fi dus la pierderea de voturi, acordurile au fost întrerupte. Astfel, obiectivele pe termen mediu-lung au fost neglijate şi reformele amânate. De aceea, astăzi suntem ţara cu una dintre cele mai mari inflaţii din UE şi cu eficienţă foarte scăzută a cheltuielilor publice.
Ca şi acordurile din trecut, şi cele de astăzi au fost impuse de o constrângere privind finanţarea externă. Din acest punct de vedere, nici nu era de aşteptat vreo schimbare. Criza mondială a intervenit într-un moment când datoria externă a României, într-o măsură covârşitoare privată, era mare în raport cu rezervele oficiale. De asemenea, recesiunea a atras scăderea veniturilor bugetare, dar, datorită intereselor comune ale birocraţiei şi ale unei părţi a elitelor de afaceri şi a rigidităţilor din legislaţie, cheltuielile bugetare curente nu au fost reduse în mod corespunzător. Ca şi alte ţări, România a înlocuit lipsa capitalurilor private cu bani publici împrumutaţi de la UE, FMI, BM şi de la alte instituţii financiare internaţionale. Aceste fonduri erau strict necesare, iar autorităţile au înţeles acest lucru.
Din păcate, nu avem o schimbare în bine când analizăm impactul echilibrelor politice asupra acordurilor în vigoare. Echilibrele politice fragile sunt exploatate de îngemănarea dintre birocraţie şi o parte a elitei de afaceri. Deşi slăbită, această îngemănare este încă suficient de puternică pentru a se opune unui efort exclusiv intern de reformare a sectorului public. Dar nu se poate opune dacă există acordurile. De aceea, ea acţionează pentru întreruperea acordurilor şi a încercat să profite de alegerile prezidenţiale pentru a bloca reformele. La un moment dat, aproape că a reuşit.
Reformele sunt puse în dificultate şi de faptul că, în timp ce criza cere măsuri de austeritate, mişcările sociale, amplificate şi de atmosfera electorală, sunt orientate spre a impune relaxări suplimentare în aria bugetară. Aceste relaxări ar conduce la o depăşire a deficitului programat, periclitând stabilitatea macroeconomică. Dar relaxările suplimentare nu sunt justificate din moment ce condiţiile iniţiale avute în vedere la stabilirea acestei ţinte nu s-au deteriorat, iar o serie de reforme au fost blocate.
Dincolo de factorii care se opun, sunt şanse ca în 2010 politicienii să implementeze reformele, vizând restructurarea cheltuielilor publice, inclusiv a salariilor şi a pensiilor. Aceste şanse sunt favorizate şi de presiunea pe care ar genera-o asimetria dintre ajustările necesare foarte severe realizate deja de sectorul privat şi o eventuală amânare a reformelor, menite să ducă la restructurarea şi eficientizarea cheltuielilor publice. E datoria sectorului public să elimine urgent această asimetrie. Politicienii ştiu că amânarea reformelor va fi pedepsită de cei care lucrează în sectorul privat. În fond, sectorul public este plătit de sectorul privat pentru a furniza un anumit volum şi o anumită calitate a serviciilor. Nemulţumit de ceea ce primeşte, sectorul privat ar putea decide să nu voteze pentru cei ce lasă ca banii să fie cheltuiţi fără ca obiectivele să fie atinse. Iar politicienii ştiu că, aşa cum este şi normal, în sectorul privat sunt mai mulţi angajaţi decât în sectorul public.
> Lucian Croitoru este consilierul guvernatorului BNR. A fost reprezentantul României la FMI şi este autorul a numeroase cărţi şi articole de specialitate.
