Contract de 920 de milioane de euro, finanțare prin programul european SAFE, interes din partea Rheinmetall și MSC, dar și un șantier aflat în faliment, licitații fără cumpărători și peste 1.000 de angajați concediați. Șantierul Naval Mangalia are, poate, cea mai importantă șansă de relansare din ultimii ani. Dar și una dintre cele mai complicate situații juridice și financiare.
Mai poate fi salvat Șantierul Naval Mangalia? Răspunsul Guvernului este „da”, însă nu există, în acest moment, garanția că proiectul va reuși. Mangalia are în față o oportunitate uriașă oferită de programul european SAFE, dar trebuie să depășească rapid o serie de obstacole care nu țin exclusiv de deciziile statului.
Miza este de aproape un miliard de euro. La sfârșitul lunii mai, Guvernul României a acordat companiei germane Rheinmetall un contract de 920 de milioane de euro pentru construcția a patru nave militare. Proiectul trebuie realizat în România, la Mangalia, iar Rheinmetall analizează preluarea șantierului în colaborare cu gigantul maritim MSC.
Pe hârtie, este exact genul de proiect care ar putea readuce Mangalia în circuitul marilor șantiere navale europene.
În realitate, șantierul este în faliment, licitațiile organizate până acum nu au atras investitori, echipamentele se degradează, iar toți cei 1.011 angajați au primit decizii de concediere.
SAFE poate fi ultima mare șansă
Ministrul Economiei, Irineu Darău, spune direct că pentru Mangalia nu există o altă soluție realistă decât utilizarea programului SAFE.
Motivul este simplu: un investitor privat nu ar fi interesat doar să cumpere un șantier aflat în dificultate, ci trebuie să vadă și perspectiva unor comenzi suficiente pentru a justifica investiția.
Contractul de 920 de milioane de euro schimbă radical această perspectivă.
Rheinmetall ar avea acces la o comandă majoră, iar România ar avea posibilitatea de a transforma Mangalia într-o capacitate industrială cu importanță strategică pentru apărare.
„Nu există altă șansă pentru Şantierul Naval de la Mangalia decât SAFE”, susține ministrul Economiei.
Problema este că finanțarea europeană nu rezolvă automat situația juridică a șantierului.
Primul obstacol: șantierul trebuie cumpărat
Statul român nu poate pur și simplu să transfere șantierul către Rheinmetall pentru a începe construcția navelor.
Societatea este în faliment, iar procedura de vânzare este administrată în cadrul procedurii insolvenței. Creditorii au un rol decisiv, iar potrivit ministrului Economiei, aproximativ 95% din masa credală este reprezentată de Damen.
Au fost stabilite șase licitații consecutive, la un preț de peste 180 de milioane de euro, reprezentând valoarea de inventar.
La primele licitații însă nu s-a prezentat niciun investitor.
Iar aici apare una dintre cele mai dificile întrebări ale proiectului: dacă Rheinmetall este interesată de Mangalia, de ce nu participă la licitație?
Răspunsul ministrului este că statul nu poate controla decizia unui investitor privat.
„Statul român nu poate dicta unui privat, fie și în condițiile SAFE, și cu obligația de a face navele la Mangalia, să vină pe o anumită sumă la o licitație”, explică Darău.
Septembrie poate fi momentul decisiv
Situația s-ar putea schimba însă în următoarele luni.
Există un proces aflat pe rolul instanței, iar în septembrie este așteptată o înfățișare importantă. Judecătorul ar putea decide dacă poate fi aplicat un alt plan de vânzare, cu alte etape.
Această decizie ar putea deschide o nouă cale pentru atragerea unui investitor.
Până atunci, Guvernul spune că nu poate interveni direct în procedură.
Este una dintre principalele vulnerabilități ale proiectului: statul are interesul strategic ca Mangalia să fie salvată, dar nu controlează toate mecanismele juridice prin care șantierul poate ajunge la un nou proprietar.
Există bani, există comanda. Lipsește încă șantierul funcțional
Din perspectiva Guvernului, proiectul are deja două elemente fundamentale.
Primul este finanțarea prin SAFE.
Al doilea este contractul de achiziție semnat de Ministerul Apărării pentru cele patru nave.
Ministerul Economiei a semnat, la rândul său, un acord de cooperare care stabilește că navele trebuie produse în România și la Mangalia.
Așadar, există o comandă și există bani.
Ceea ce lipsește este capacitatea industrială funcțională care să poată executa contractul.
Iar reconstruirea acesteia va necesita timp și investiții.
Un șantier gol nu înseamnă un șantier pregătit
Una dintre problemele cele mai puțin vizibile este degradarea activelor.
Un șantier naval de dimensiunea Mangalia nu înseamnă doar teren și docuri. Înseamnă macarale, instalații, echipamente de sudură și prelucrare, sisteme logistice, hale, infrastructură tehnică și, mai ales, personal calificat.
Ministrul Economiei avertizează că echipamentele existente se degradează dacă nu sunt utilizate.
Fiecare lună de întârziere poate însemna, astfel, costuri suplimentare pentru repunerea șantierului în funcțiune.
În același timp, concedierea celor 1.011 angajați înseamnă că un eventual investitor nu va găsi automat la Mangalia forța de muncă necesară pentru reluarea activității.
Va trebui reconstruită și echipa.
Rheinmetall și MSC pot schimba jocul
Rheinmetall nu este însă un investitor oarecare.
Compania germană este unul dintre cei mai importanți producători europeni din industria de apărare și are deja contractul pentru navele militare.
Mai mult, Rheinmetall analizează proiectul împreună cu MSC, un gigant al industriei maritime.
Potrivit lui Darău, cele două companii intenționează să colaboreze pentru a avea o capacitate mai mare de construcție navală.
Acest parteneriat ar putea reprezenta șansa Mangalia de a trece de la un model industrial aflat în declin la unul orientat către producția militară și navală strategică.
Dar pentru ca acest scenariu să devină realitate, investitorul trebuie să preia efectiv controlul asupra infrastructurii.
România nu își permite să piardă această oportunitate
Miza depășește cu mult soarta unei singure companii.
România are nevoie de capacități industriale pentru apărare, iar contextul european favorizează investițiile în producția militară.
Programul SAFE oferă tocmai oportunitatea de a atrage astfel de proiecte.
Dacă Mangalia este repornită, România ar putea obține simultan o capacitate industrială strategică, locuri de muncă și un flux important de investiții.
Dacă proiectul eșuează, România riscă să rămână cu un contract de sute de milioane de euro, dar fără infrastructura necesară pentru executarea lui în condițiile stabilite.
2030 este termenul-limită
Ministrul Economiei insistă că proiectul nu trebuie judecat după ceea ce se întâmplă într-o anumită săptămână sau lună.
Contractul trebuie finalizat până în 2030, ceea ce înseamnă că există aproximativ patru ani și jumătate pentru rezolvarea situației.
Dar această perioadă nu este atât de lungă pe cât pare.
Trebuie rezolvată procedura de vânzare, trebuie găsit investitorul, trebuie repornit șantierul, trebuie refăcută forța de muncă, modernizate sau înlocuite echipamentele și începută producția.
Orice întârziere în prima etapă comprimă și mai mult timpul disponibil pentru etapele următoare.
Salvarea Mangalia depinde de următoarele luni
În acest moment, Șantierul Naval Mangalia nu este salvat. Dar nici nu este condamnat.
Are ceea ce i-a lipsit în ultimii ani: un proiect strategic de 920 de milioane de euro, finanțare europeană prin SAFE și un potențial investitor de dimensiune internațională.
În schimb, are și probleme majore: procedură de faliment, licitații fără ofertanți, active care se degradează, lipsa personalului și un calendar industrial foarte strâns.
De aceea, adevărata întrebare nu mai este dacă România are nevoie de Mangalia. Are.
Întrebarea este dacă statul, creditorii, instanța și investitorul privat vor reuși să sincronizeze procedurile suficient de repede pentru ca banii SAFE și contractul militar să găsească, până în 2030, un șantier capabil să construiască navele.
Următoarea bornă importantă este luna septembrie. O decizie a instanței privind procedura de vânzare ar putea deschide drumul către un nou scenariu pentru Mangalia. Dacă această fereastră este ratată, proiectul va deveni din ce în ce mai greu și mai scump de realizat.
