Paul Gauguin şi‑a asumat vocaţia de pictor la o vârstă târzie – treizeci şi cinci de ani – şi aproape fără să fi beneficiat de vreo pregătire tehnică, fiindcă trecerea lui prin Academia Colarossi, precum şi orele primite din partea maestrului şi prietenului său Camille Pissarro au fost puţine şi superficiale. Şi se prea poate ca el şi Pissarro să fi vorbit mai mult despre anarhism decât despre artă. Dar nimic din toate astea nu l‑a împiedicat să ajungă marele novator al picturii epocii lui, lăsând o urmă de neşters în avangarda artistică europeană. Acest lucru îl demonstrează, fără doar şi poate, splendida expoziţie „Gauguin şi voiajul înspre exotic“, prezentată în muzeul Thyssen‑Bornemisza din Madrid.
Când a abandonat totul pentru a se dedica picturii, Paul Gauguin era un burghez prosper. O dusese foarte bine ca agent de bursă în firma domnului Bertin, locuia într‑un cartier elegant, fără să‑i lipsească nimic, cu frumoasa‑i soţie daneză şi cu cei cinci copii ai săi. Viitorul părea să‑i rezerve tot ce‑i mai bun. Şi atunci ce l‑a determinat să-şi schimbe de la o zi la alta slujba, ideile, obiceiurile, valorile? Răspunsul simplu este acesta: căutarea paradisului. Dar adevărul e că răspunsul e mai tainic, mai complex. Citeste mai mult.
