Chiar dacă relansarea occidentală ar fi reală şi la o cotă care să poată declanşa un val de comenzi pentru economia românească, ieşirea acesteia din recesiune doar ca o consecinţă a trendului occidental ar trebui tratată cu mai multă moderaţie. Teoria conform căreia criza de la noi este o consecinţă directă a dependenţei economiei româneşti faţă de cea occidentală este corectă, dar nu şi în sens de reciprocitate, ceea ce înseamnă că nu orice relansare a uneia determină automat şi relansarea celeilalte.
Ar fi aşa dacă, pe parcursul crizei, economia românească ar fi putut conserva măcar atributele de compatibilitate şi de competitivitate pe care le avea cu economia occidentală înainte de declanşarea crizei mondiale. Dacă ar fi putut conserva acele atribute calitative, la fel ca o pizza ţinută în congelator, atunci ar fi putut, aproape imediat, să preia încălzirea din occident, ca o pizza în cuptorul cu microunde. Din păcate, economia românească nu-i o pizza congelată, ci o pizza uitată pe un colţ de masă în căldura verii, scorojită şi mucegăită. Degeaba ar încălzi-o relansarea occidentală, degeaba ar mai condimenta-o o tranşă de împrumut, degeaba am pune un topping cu pachet de legi asumate pe răspunderea Guvernului; ea rămâne doar un amestec de ingrediente depreciate.
Din decembrie 2008 până în prezent, economia românească nu a fost supusă unui tratament de conservare şi protejare, ci unui tratament de permanentă subminare a vectorilor ei de putere şi eficienţă, ce a avut ca efect nu numai declinul capacităţii de producere a valorii adăugate, ci şi o deteriorare structurală. Principala explicaţie rezidă în tipul politicii economice din această perioadă. Viziunea anticriză a acestor politici a fost şi este limitată doar la găsirea mijloacelor de restricţionare şi reducere a cheltuielilor bugetare, fie prin înăsprirea fiscalităţii, fie prin restructurarea de personal bugetar sau prin amputarea programelor investiţionale.
Absenţa unui climat fiscal favorabil investiţiilor în sectorul privat, incapacitatea accesării la cote normale a fondurilor comunitare şi restrângerea investiţiilor publice au condus la creşterea numărului de falimente şi la decapitalizări severe. Se cere adăugată şi imaginea unui sistem bancar încă nehotărât în ceea ce priveşte reluarea creditării şi implicarea în economia reală. Nu trebuie uitate nici situaţia politică internă, caracterizată de existenţa unei coaliţii de guvernare cu mari probleme de consens, şi nici implicaţiile alegerilor prezidenţiale de la sfârşitul anului. Sunt consideraţii care mă determină să fiu prudent faţă de optimismul celor care cred că încă din acest an vom putea avea rezultate mai bune.
Cred că relansarea economiei noastre depinde esenţial de relansarea occidentală, dar nu cred că va fi un proces imediat şi automat. După deprecierile pe care economia le-a suferit va fi nevoie de o perioadă mai lungă decât se crede pentru a “pregăti” startul economic. Consider necesară conceperea unui set de politici şi măsuri de pregătire a “absorbţiei şocului pozitiv” venit din occident, de compatibilizare a politicilor monetare, fiscale şi comerciale cu noua tendinţă “post-criză” care se defineşte acum în centrele dezvoltate ale lumii.
>Mircea Coşea este profesor universitar şi are un doctorat în ştiinţe economice. A fost deputat în Parlamentul României şi membru al Parlamentului European.
