Analizele reliefează succesul politicilor anticriză utilizate în aceste ţări care, în marea majoritate a cazurilor, s-au bazat pe un spor de liberalizare fiscală şi pe o serioasă infuzie de capital. Totuşi, astfel de măsuri s-au folosit şi în alte ţări, unde recesiunea nu a putut fi depăşită.
Mă întreb dacă, în aceste condiţii, nu ar fi necesară o mai atentă analiză a politicilor anticriză, nu din punctul de vedere al conţinutului lor, ci al existenţei unor precondiţii capabile să asigure succesul aplicării lor.
Definesc aceste precondiţii ca fiind elemente care caracterizează structura şi tipul de economie existente la data declanşării crizei. Analizând cazul ţărilor de mai sus, putem identifica unele trăsături comune ale structurii lor economice, chiar dacă amploarea şi profunzimea lor sunt la niveluri diferite.
Astfel:
- Au o structură de tipul “global export oriented economy”, ceea ce înseamnă nu numai că sunt orientate spre export, dar şi că nu se rezumă doar la aria geografică sau de integrare proprie, participând activ la schimburile pieţei globalizate la nivel mondial. Dacă pentru SUA şi Japonia globalizarea este deja un modus vivendi, pentru ţările europene menţionate, orientarea globală se evidenţiază prin ponderea importantă a exporturilor extracomunitare.
- Exportul se caracterizează prin ponderea importantă a două grupe de produse: bunuri de capital de tehnicitate şi calitate superioare şi produse agricole, preponderent prelucrate industrial.
- Existenţa unei pieţe a forţei de muncă ce se caracterizează printr-un grad înalt de mobilitate din sectorul public în cel privat şi viceversa, ca şi prin existenţa unui solid sistem de pregătire şi formare continuă a personalului.
- Existenţa unui model social în care metodele contributive de colectare a fondurilor sunt importante, în paralel cu o pondere mai redusă a metodelor de asistare socială a populaţiei de către stat.
Aceste caracteristici structurale şi instituţionale le consider precondiţii necesare succesului politicilor anticriză. Cu o astfel de structură, relaxarea fiscală sau infuzia de capital ar avea şansa să relanseze economia. În absenţa ei, rezultatele vor fi mai modeste şi mai întârziate. Consider că explicaţia nu este greu de dat, dacă înţelegem esenţa raporturilor de interconectare a economiilor naţionale în condiţiile globalizării. Este o problemă a diviziunii internaţionale a fluxurilor de factori de producţie prin care economiile promotoare ale factorilor de capital subordonează economiile promotoare ale factorilor de forţă de muncă, în sensul în care efectul de antrenare aparţine factorilor de capital.
Concluzia are două aspecte:
1. Economia românească nu are precondiţiile, existente în alte ţări, pentru a putea spera ca eventualele politici anticriză (prezentate recent de ambele partide din coaliţie) să-i asigure ieşirea din recesiune. Ele pot doar ameliora anumite carenţe ale mediului economic şi ale situaţiei bugetare;
2. Fiind promotoare doar a factorilor de forţă de muncă, economia românească are şansa ieşirii din recesiune doar în măsura în care este “antrenată” de economiile promotoare ale factorilor de capital.
>Mircea Coşea este profesor universitar şi are un doctorat în ştiinţe economice. A fost deputat în Parlamentul României şi membru al Parlamentului European.
