Nu trebuie să fii un analist specializat în cercetarea istoriei şi filozofiei FMI pentru a remarca o schimbare profundă a modului în care această instituţie abordează relaţiile cu România. Se pare că, din jandarmul arţăgos care verifica fiecare virgulă a cifrelor din buget, FMI a devenit un prieten atât de afectuos încât nu numai că ne tolerează greşelile, dar ne face şi cadouri pentru a nu fi prea stresaţi.
Cred că trăim un moment important al istoriei raporturilor noastre cu FMI şi ar trebui să avem o abordare mai nuanţată a poziţiei pe care acesta o manifestă faţă de noi. Nu sunt partizanul ideii care deja a început să circule în unele medii, conform căreia beneficiem de efectele unei noi politici promovate de către dl Dominique Strauss-Kahn, bazată pe o mai bună înţelegere a pericolului pe care vechile politici îl reprezentau din punctul de vedere al destabilizării politice şi sociale în ţările unde erau aplicate.
Recunosc că actuala conducere a FMI a schimbat unele aspecte ale vechii sale filozofii, dar din cu totul alt punct de vedere. Documentele oficiale ale Fondului, dar mai ales interviurile pe care dl Strauss-Kahn le-a acordat în ultima perioadă (foarte important este cel de la Budapesta) atestă, după părerea mea, o reevaluare a poziţiei şi a rolului FMI în condiţiile actualei tendinţe pe care o manifestă procesul globalizării, de repoziţionare a principalilor poli ai puterii economice mondiale.
Această reevaluare a rolului şi poziţiei sale a introdus în filozofia FMI unele orientări demne de analizat. Cea mai importantă dintre acestea mi se pare a fi orientarea spre tratarea globală a pieţelor conectate prin relaţii de integrare economică sau conectare geografică, abandonând aşa-numita filozofie a “scoaterii din context”, prin care (vezi cazul Argentina sau Coreea de Sud) măsurile propuse erau strict individualizate situaţiilor concrete ale unor economii naţionale rupte de cadrul global în care se aflau.
Înclin să cred că această nouă abordare este valabilă şi în cazul nostru.
