Nu se poate spune că statul român nu ar avea nevoie de schimbări radicale în domeniile vizate de cele trei legi sau că nu ar fi nevoie de o nouă viziune asupra funcţionării instituţiilor statului în condiţiile aderării la Uniunea Europeană, dar ceea ce se presupune a se realiza prin această asumare de răspundere nu va putea fi considerată o adevărată reformă a statului. În cel mai bun caz, dacă aceste legi ar fi bine elaborate şi implementate, statul român ar beneficia de un grad superior de funcţionalitate în raport cu cetăţenii săi, dar nu va beneficia de efectele unor schimbări conceptuale şi structurale.
Trebuie ţinut seama de faptul că actuala criză mondială schimbă contextul în care se situează ideea de reformă a statului. Este un adevăr pe care l-au înţeles marea majoritate a guvernelor nu numai din ţările membre UE, ci şi din Statele Unite sau Japonia. Măsurile luate în aceste ţări demonstrează înţelegerea imperativelor momentului pe care îl parcurgem, caracterizat prin imposibilitatea continuării perioadei de permanentă creştere economică şi a prosperităţii, care au facilitat acceptarea de către populaţie a unei largi game de reforme structurale.
Acestea au vizat maniera de funcţionare a instituţiilor statului pe două direcţii esenţiale: adaptarea la cerinţele pieţei globalizate şi conceperea sau perfecţionarea unui model social apt de a crea un echilibru socialmente acceptat între crearea şi distribuirea resurselor.
Declanşarea şi evoluţia crizei mondiale au dezvăluit erorile care au caracterizat conceperea sau implementarea acelor reforme structurale. Deşi pe termen scurt unele dintre ele au avut efecte benefice, pe termen mediu şi lung ele au devenit chiar cauze ale crizei pe care o parcurgem.
S-a dovedit că principalul motiv al erorilor sau contradicţiilor apărute constă tocmai în întârzierea procesului de reformare a statului, din cauza, în principal, a presiunii ideologiei neoliberale a globalizării.
În acest context, procesul de reformare a statului, în cadrul politicilor anticriză şi postcriză, se bazează pe reevaluarera rolului statului, prin încercarea de a găsi răspunsuri la următoarele probleme:
1. Mai poate funcţiona economia mondială pe principiile liberului schimb generalizat şi ale concurenţei nereglementate pe pieţele financiare?
2. Cum se pot crea instrumentele şi instituţiile unei funcţionări pe baze echitabile a economiei şi societăţii?
3. Cum se poate reabilita rolul statului de “stabilizator” al economiei, ca singur garant al asigurării serviciilor esenţiale pentru viaţa şi dezvoltarea cetăţenilor?
Până în prezent, răspunsurile la aceste întrebări nu au obţinut un consens, nici din partea analiştilor, nici din partea clasei politice şi nici din a guvernanţilor din ţările dezvoltate, dar există deja un punct de vedere comun asupra direcţiilor esenţiale în care ar trebui să se orienteze reformarea statului în vedera depăşirii crizei şi pregătirii postcrizei.
Prima direcţie o reprezintă reevaluarea poziţiei faţă de raportul public-privat, în sensul încurajării participării sectorului privat la asigurarea serviciilor cu caracter social, iar a doua direcţie o reprezintă reevaluarea modului de echilibrare a veniturilor statului cu modul de distribuire şi redistribuire a acestora.
