Momentul lui Capriles

Indiferent de rezultatul alegerilor venezuelene din 7 octombrie, candidatul opoziţiei – Henrique Capriles Radonski – a obţinut o mare victorie şi, doar dacă nu va fi omorât, mai devreme sau mai târziu va fi succesorul comandantului Hugo Chávez la preşedinţia ţării.

Cele mai recente sondaje arătau toate că, după ce l‑a ajuns din urmă pe actualul conducător în ultimele zile, totul culminând cu manifestaţia de un milion de oameni cu care şi‑a încheiat campania la Caracas cu o săptămână înaintea alegerilor, Capriles îl depăşise pe Chávez în intenţiile de vot cu două până la patru puncte, acest avantaj tinzând să crească pe măsură ce indecişii îşi vor fi manifestat opţiunea (aproape 90% erau în favoarea candidatului opoziţiei). Fireşte, problema lui Capriles e că, dacă victoria lui părea a fi la o distanţă mică de voturi, şansele ca puterea să manipuleze rezultatul în favoarea lui Chávez sunt foarte mari (alegerile din 7 octombrie au fost câştigate de preşedintele în funcţie cu 54,66% din voturi, o diferenţă de trei ori mai mică decât cea din 2006, în condiţiile unei prezenţe la vot de 81%; candidatul opoziţiei a acceptat rezultatul alegerilor – n.r.). (...)

Campania lui Henrique Capriles a fost admirabilă, reuşind pentru prima oară în paisprezece ani – de când Chávez se află la putere – să reunească toate forţele opoziţiei într‑un program comun pentru recuperarea democratică a Venezuelei, pentru combaterea corupţiei şi a infracţionalităţii stradale, pentru crearea de locuri de muncă, pentru reducerea sărăciei şi a marginalizării. Provocărilor, terorizării şi asasinării adepţilor lui de către grupuri de şoc chaviste, războiului murdar plin de injurii antisemite la adresa lui, Capriles le‑a răspuns cu apeluri la reconciliere şi pace adresate societăţii venezuelene, cu propuneri concrete pentru stârpirea puternicei infracţionalităţi stradale – astăzi Venezuela este cea mai nesigură ţară din lume – şi a inflaţiei galopante, cea mai ridicată de pe continent, inflaţie ce loveşte nemilos cele mai defavorizate sectoare ale ţării.
În ciuda tinereţii lui – are doar 40 de ani – Capriles are o experienţă politică remarcabilă, acumulată atât la primăria municipiului Baruta, cât şi în guvernarea statului Miranda, funcţii în care (în pofida ostilităţii guvernului, care a ajuns să‑l închidă şi să‑i taie în mod sistematic fondurile) a impulsionat programe de construire a locuinţelor, de dezvoltare a sănătăţii şi a educaţiei, activităţi care i‑au adus popularitatea în toată ţara.

Capriles n‑are nici o legătură cu vechea politică venezuelană – cu risipă, escrocherii şi iresponsabilitate – promovată de chavism. A afirmat‑o răspicat de‑a lungul întregii campanii, subliniind mereu că nu-şi doreşte o întoarcere în trecut, ci o politică de reală vocaţie socială, vizând totodată restabilirea libertăţilor publice, întărirea democraţiei şi lichidarea uriaşelor nedreptăţi economico‑sociale aplicate Venezuelei de către guvernul Chávez, care a decimat firmele private, a închis, amendat sau hărţuit neîncetat mass‑media independentă şi a sporit enorm birocraţia statală, spre a-şi satisface clientela politică. (Un singur exemplu: întreprinderea petrolieră statală PDVSA, care avea 32 de mii de lucrători la venirea lui Chávez la putere, are acum 105 mii de lucrători şi cu toate astea produce acum cu un milion de barili mai puţin pe zi decât atunci). Conform Fraser Institute şi Cato Institute, Venezuela a înlocuit Zimbabwe pe ultimul loc în privinţa libertăţii economice în lume.
Într‑un articol apărut recent în publicaţia venezuelană „Tal Cual“, Teodoro Petkoff face o comparaţie inteligentă apropo de activitatea candidaţilor în campania prezidenţială din iulie până în septembrie: „Henrique Capriles Radonski a vizitat în această perioadă 274 oraşe şi sate, organizând 39 de mitinguri şi având 26 întâlniri cu sectoarele specifice. Celelalte localităţi le‑a străbătut pe jos sau uneori în convoaie de maşini. Hugo Chávez, la rândul lui, a vizitat 25 de oraşe şi sate ale ţării, organizând cinci mitinguri şi şapte întâlniri cu diverse sectoare de activitate“. Dacă ne reamintim dinamismul de care făcea paradă şeful venezuelan în campaniile lui anterioare, putem deduce un singur lucru: că, în ciuda dezminţirilor, boala de care suferă i‑a scăzut considerabil capacitatea fizică, că acel cancer de care a fost deja operat de trei ori în Cuba n‑a fost învins şi că tocmai de aceea riscul de a nu fi în stare să guverneze, în cazul realegerii lui, este enorm.

Ce s‑ar întâmpla în acest caz? Conform Constituţiei în vigoare, ar trebui convocate noi alegeri în termen de trei luni. Se mai poate îndoi cineva că în acea situaţie Henrique Capriles se va impune la acele alegeri cu un procent şi mai mare decât la aceste alegeri? Căci Hugo Chávez, aşa cum se întâmplă cu autocraţii, nu are moştenitori. Nu există nimeni, printre obscurii săi locotenenţi, care să poată menţine unită acea masă aleatorie de grupuri ideologice extremiste şi populiste, grupuri de lingăi, oportunişti şi politicieni plătiţi care alcătuiesc chavismul. Probabil că respectiva alianţă amestecată s‑ar dezintegra într‑un haos de adversităţi şi duşmănii, agravând şi mai mult criza economică şi instituţională în care a fost târâtă Venezuela în ultimii trei luştri. Fără îndoială că această perspectivă îngrijorătoare reprezintă unul dintre factorii care i‑au făcut pe mulţi dintre indecişi să se alăture opoziţiei în ultimele săptămâni.
Pregătind scenariul înfrângerii sale certe şi o posibilă fraudă la care guvernul ar recurge pentru a îmbunătăţi rezultatele la urne, unul dintre şefii miliţiilor guvernului, Alberto „Chinezul“ Carías (cu zece morţi pe conştiinţă), a avertizat că „va ploua cu gloanţe peste opoziţie dacă nu admite victoria lui Chávez“. Ambasadorii chavişti au lansat totodată o campanie internaţională, asigurând că, în cazul unei victorii electorale a comandantului, adepţii lui Capriles se pregătesc să instaureze haosul în ţară! Grozavă manifestare freudiană a subconştientului: ca într‑un descântec magic primitiv, menit să şteargă urmele, chavismul atribuie adversarului ceea ce el însuşi pune la cale, prin gura unuia dintre pistolarii săi! Cui aparţin acele miliţii, înarmate până în dinţi şi pregătite de consilieri cubanezi, care‑s astăzi mai numeroase decât armata Venezuelei şi urmăresc doar să‑i intimideze pe opozanţi, să le zădărnicească întrunirile, să convoace oamenii la manifestaţii oficiale şi să stârnească frica şi nesiguranţa în rândul tuturor celor ce denunţă corupţia şi nelegiuirile care au transformat Venezuela într‑o ţară unde numai în ultimul an au fost asasinaţi peste 19 mii de oameni?

Înfrângerea lui Chávez nu va reda Venezuelei doar libertatea şi convieţuirea paşnică a cetăţenilor ei, lucruri dispărute odată cu venirea la putere a comandantului, fost pucist. Ea va şi elibera America Latină de cea mai mare ameninţare pe care o cunoaşte procesul de democratizare politică şi de modernizare economică. Căci comandantul Chávez suferă – aidoma modelului său ideologic şi presupusului părinte politic Fidel Castro – de delir mesianic. Simte că ţara e prea mică pentru el şi că „revoluţia socialistă a secolului XXI“ pe care o conduce trebuie să lase o urmă de neşters în toată America Latină. De aceea subvenţionează cu multe milioane de barili de petrol zilnic vlăguita Cubă, recompensează cu cadouri nu mai puţin extravagante loialitatea altor şefuleţi populişti cum ar fi comandantul Ortega din Nicaragua şi Evo Morales din Bolivia, încurajând, ­totodată, propulsând şi adesea finanţând grupuri şi grupuleţe revoluţionare din Mexic şi Brazilia, care aspiră să‑i urmeze exemplul. Ţării lui Simón Bolívar îi revine încă o dată misiunea – de astă dată prin voturi, nu prin arme – de a asigura libertatea unui întreg continent.